O carte de direcție

În 2012 a apărut la Cartea Românească placheta de poeme ,,Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul”, semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu, apariție ce a fost semnalată ca ,,bizară” de unii critici, de alții ,,emfatică” sau, pur și simplu, ,,ratată”, dacă nu atacată cu vehemență.

 

După ce a publicat în 1999 un grupaj de versuri în ,,Luceafărul”, ,,Au urmat pentru mine, spune autorul (pe ultima copertă), doisprezece ani de lupte pe care le-am dus fie cu propria umbră (majoritatea), fie cu cele înconjurătoare. În vara lui 2012 m-am hotărât să distrug tot ce strânsesem în acest timp și, sub impulsul unei manii dionisiace și totuși livrești, mi-am reclădit zidurile de apărare. Volumul acesta, debutul meu, e despărțirea de dansul orgiastic, de verbozitatea tinerească (…). Poate fi ultima pauză a sufletului înaintea înfruntării unei cărări fără întoarcere”. În fond, este cartea unui critic și teoretician – sunt nu puțini în istoria literară –, ce își prelungește, își contaminează creația cu propria atitudine față de ea. Trebuie menționat că Bogdan-Alexandru Stănescu publică și scrie critică literară în care dezavuează poezia minimalistă, afirmând: ,,nu poți scrie poezie povestind drumul de acasă la alimentară și înapoi”. Și excesul de biografism, când în jurul Eului e înfășurată mantia percepțiilor mereu paralelă cu realul. Totuși, cartea degajă angoase, conștiința efemerului, textualitate și spirit ludic sub presiunea culturalului într-o regie a gramaticii postmoderne. În fine, poemele acestei cărți vor să se delimiteze, dar să și sugereze un alt drum în amalgamul doctrinar al poeziei tinere. Inteligent, cult, Bogdan-Alexandru Stănescu proiectează pe fundalul mitologiei, al măreției ei, atotputernicia perisabilității, ceea ce reclamă lamura rece și tragică a efemerului din însăși substanța speranței doritoare de sine până la ideea ultimă. Create în sonuri imnice cu valorificări personale, poeziile sale au deschideri la prezent sau abordări parabolice: ,,Iar acum, un roșu nou, mai puternic, /mai greu de șters, mâinile /Crispate pe mânerul încins al spadei /Tu întorci spatele, înfășurat în cearșaful încins al nopții” (Cântece de luptă); ,,Când mușchii tăi sunt suficient de tari, de noduroși, /mintea ta percepe hieroglifele morții, /aruncate de luntraș prin iarba lumii…” (Dar frumusețea ascunsă a lucrurilor?). Solemnitatea de odă a acestor poeme se umanizează în finaluri, aducând cititorul la tensiunea clipei, care stă: ,,Este evident că se-agită despre lașitate /Toate-acele mișcări sumbre ale palmei /Lucrate pe mâner. Evident, așa cum corabia-regină /Carena clipocește, soldații suduie, șobolanii înoată (…)Degeaba îngîn, noaptea, la foc /Eu am călcâie din tălpi până-n creștet (…) Degeaba înjur printre dinți, Diomede pleacă!” (Diomede pleacă). Să amintim și ,,Apoteoza lui Hektor”, această miniepopee, trasă pe calapod vizionar personal și încheiată în aprioricul zădărniciei: ,,Vino, Aheule, pun fruntea jos precum un bou la hecatombă”. Ele nu sunt străine, totuși, de Pindar și mai ales de Kavafis, iar trimiterile țintesc o arie culturală mai largă. De altfel, și în perspectivă structurală apelul la istorie generează cea mai palpabilă asociere a efemerului la toate sinusoidele timpului. O altă parte a poemelor cărții, exceptând cele câteva pasteluri (remarcabil ,,Troia. Înserare”), sunt ,,fierbinți” prin asumarea scalei dramelor biografice, nararea lor într-o cuprinzătoare paletă stilistică postmodernă și într-o rechemare redată, nu trăirist, ci de pe un palier cultural. Sunt de evidențiat: ,,Miercurea cenușii”, ,,Se întâmpla în vremea tramvaiului 34”, ,,Un metrou pe nume Carmen”, ,,La Sovata”, ,,Tataie”, ,,Poem amânat (slava bogu)”, ,,La moartea lui Balkan”, dar dezvoltarea lor narativă face imposibilă citarea altfel decât în întregime. Totuși: ,,Că am zis doamne, /ce-i cu atâta explozie a nefirescului /Când s-a dovedit clar că se reduce totu’la tekhne…” [Tataie (2002) Prolog]. La capătul acestui excurs prin cartea cu excelentul titlu ,,Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul”, nu putem să nu alegem câteva inserturi de deosebită intuiție poetică: ,,Între 2 și 5 căldarea de lumină se scurge duios pe pervaz” (Abbatoir blues) sau ,,Curgerea unui timp bătrân /în albia somnului” (Heraclitiană) ori ,,Aruncasem năvodul între câine și lup” (Go west) și ,,intram în templu neinvitat, /fluierând cocoșat de presimțirea unui viitor blestem” (La moartea lui Balkan). Profundă și lapidară: ,,Ah! Mierea umbrelor, cum mânjesc ele zidurile /Cum se insinuează în oglinzile, /În relele, furtunile /Sufletului” (Mierea umbrelor). Fiind, în mare, o poezie care își dezvoltă orgoliul vectorial către ,,așa, da!”, găsim și spuneri de mai scăzută calitate, pe care le punem pe seama temerii autorului de a nu fi bine sau altfel înțeles. Trecând peste inconvenientele volumului, nu foarte multe, dar supărătoare, Bogdan-Alexandru Stănescu este un poet inteligent și cult, am mai spus, care ne motivează din plin nerăbdarea de a-i citi viitoarea carte. C. CONSTANTIN