Moartea obiceiurilor

Suntem o ceată de prieteni și planificasem o „iarbă verde de acasă” de pomină de 1 Maiul lui 1987. Până la urmă verdele s-a vădit doar în catrințele de brad ale coroanelor pe care le am pus la căpătâiul celui dintre noi care, brusc și total intempestiv, s-a decis, în urma unui atac de cord, să-și mute domiciliul în Ceruri. Nici astăzi nu am convingerea că am făcut bine, dar, deși m-am străduit să fiu cât mai util familiei lovite de trăsnet prin moartea bunului meu prieten, am refuzat să-l văd mort într-un sicriu. Mi s-a oprit o clipă sub priviri mașina din cortegiu care ducea sicriul. Și-mi pare rău că am văzut și atât. Căci, și sunt ceva ani de atunci, pentru mine Dorin doar a plecat și nu s-a mai întors. Și-i port amintirea ca unuia viu.

 

Preoții neam, preoții prieteni, preoții ceilalți cărora le-am povestit isprava nu par să o fi apreciat. Despărțirea de o ființă dragă se face cu demnitate, indiferent de împrejurările care au provocat-o. Port însă rușinea aceasta în suflet, alături de imaginea Dorinului – celui viu, nesecerat de moarte. Iată, mi-au zis preoții rude, prieteni sau străini cărora le-am povestit întâmplarea, iată calea prin care se strică obiceiul. Căci, ce-ar fi să facă toți ca tine, să nu vină adică la înmormântare, să fugă pur și simplu de imaginea morții de pe chipul celui drag prăpădit? Ce-ar fi să-ți iei lumea în cap și să-l lași pe cel mort să putrezească acolo unde a fost secerat? Să nu-i faci sicriu, să nu-l duci la groapă, să-l lași adică de izbeliște când chiar nu mai poate face bietul nimic?!… Așa ceva nu trebuie să se întâmple și mulțumim Celui de Sus că a creat atâția oameni în stare să facă tot ce este de făcut când moare un semen de-al lor. Dar ologului nu-i cereți să alerge, slăbănogului să mute munții, nici neputinciosului să poată. Și nenorocirea este că pe aprobarea acestora se bizuie o municipalitate atunci când decide să interzică desfășurarea pe străzile urbei a cortegiului funerar. Este un obicei de care Europa încearcă să ne dezvețe, mă mir că încă nu s-a gândit nimeni să solicite și fonduri specifice. De exemplu, pentru reînființarea cetelor de bocitoare. Sau a unor echipe de profesioniști – de cortegiu, care să țină locul rudelor, prietenilor, cunoscuților de tipul celui care scrie aceste rânduri, fericiți să nu se numere printre participanții la un asemenea eveniment… O asemenea atitudine de-a-ndoaselea trebuie să se termine cu o glumă așijderea: „Ai fost la înmormântarea lui Sava?”, „Nu, nici el n-a fost la a mea…”