Comunitatea armenească din Suceava, în cifre și date istorice

În prefațarea manifestărilor anuale prilejuite de hramul Mănăstirii armenești Hagigadar sau a „Îndeplinirii dorințelor”, de praznicul „Adormirii Maicii Domnului”, vă oferim câteva repere cronologice despre comunitatea locală armenească, una dintre cele mai vechi din România.

 

Țara lor străveche se numea Hayastan, ce vine de la numele lui Haik, strănepotul lui Noe. Sub Tigrane al II-lea cel Mare, imperiul armean avea aceeași desfășurare teritorială cu statul lui Burebista. Perșii i-au zis Armenia. Pentru prima dată pe pământ moldav armenii poposesc, în urma unor condiții istorice complexe, care uneori scapă și specialiștilor autorizați, la Cetatea Albă, aspect vădit în urma descoperirii unei inscripții epitaf pe o piatră tombală, în armeana veche, cu caractere mesrobiene (de la clericul armean Mesrob Aștoț, inventatorul alfabetului ce-i poartă numele la anul 406 d.Hr.), ce datează din anul 967. În târgul Sucevei ei sunt menționați documentar, pentru prima dată, la 1313, ca o comunitate aparte, cu voit (conducător) sau șoltuz propriu. Armenii ascultau de episcopul lor care, mai târziu, își va avea reședința la mănăstirea cu aspect de fortăreață Zamca. Ei au venit tocmai din străvechea capitală a Armeniei Mari, Ani sau „Orașul celor 1.000 de biserici”, distrus în totalitate de o forță telurică din adâncurile Caucazului, pe la anul 1300, un cutremur despre care s-a apreciat că va fi avut magnitudinea de 9 grade pe scara Richter. Șoltuzul armean, alături de conducătorii târgului Sucevei, participau împreună în luarea unor decizii privind bunul mers al așezării de atunci. Într-un document datat 5 iunie 1449, apare, printre alți capi de seamă ai târgului, citat foarte probabil ca martor într-o chestiune privind niște case din mahalaua Sucevei, și un anume Serkiz, voitul armean. Anterior acestei date, în 30 iulie 1401, printr-un hrisov domnesc, vrednicul de pomenire domnitor al Moldovei Alexandru cel Bun face o primă concesie comunității armene prin care încuviințează înscăunarea unui episcop armean la Suceava, în persoana lui Ohanes (Ioan), episcop cu sediul la Mănăstirea Zamca cu hramul „Sf. Oxen”, întemeietorul de facto fiind un anume bogătaș Agopșa (sau Iacob), care este înmormântat în incinta mănăstirii. Multă vreme a funcționat aici o comunitate monahală de călugări. Foarte probabil, intuind un câștig economic pentru Moldova, Alexandru cel Bun, care tocmai îl numise pe Josif I Mușat ca mitropolit al Moldovei – Biserica moldavă fiind prima autocefală față de Scaunul Patriarhal de Constantinopole – trece peste diferențele doctrinare calcedoniene dintre Biserica Greacă și Biserica Apostolică Armeană și permite, printr-un nou hrisov domnesc, datat 8 octombrie 1407, ca negustorii armeni sălășluiți în Regatul Polon să-și desfășoare activitățile comerciale prospere și pe pământ moldav. La 1418, același Alexandru cel Bun permite ca peste 3000 de familii armenești să se stabilească în șapte orașe moldave. În anul bătăliei de la Vaslui (1475), Ștefan cel Mare și Sfânt îi primește pe armenii refugiați din Crimeea, după ocuparea tătărască a peninsulei, aceștia așezându-se în Suceava, Iași, Botoșani, Roman și Focșani, foarte probabil din aceleași rațiuni economice. Sub domnia lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), fiu legitim al lui Ștefan cel Mare, ctitorul Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, la anul 1512, frații Drăgan și Bogdan Donavachian, negustori de vite, poposind pe promontoriul de la Moara lui Bulai, în drumul lor neguțătoresc spre Budapesta, au un vis în somnul nopții. După o tradiție, Maica Domnului li se arată cerându-le ca dacă negoțul le va merge, adică li se va îndeplini dorința, să îi ridice o mănăstire, fapt realizat ulterior. Mănăstirea este cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” sau „Hagigadar” și se află la 3 km de municipiul Suceava. Sub domnia lui Ștefăniță Vodă (1517-1527) este clădită, la Suceava, Biserica „Sfânta Cruce”, aflată azi lângă vechea autogară. Armenologii presupun la unison cum că prima biserică armeană din târgul Sucevei a fost ctitorită anterior primului hrisov al lui Alexandru cel Bun, însă nu au dovezi deocamdată certe, ci doar un epigraf datat 1428, păstrat la Biserica „Sfânta Cruce”. Armenii s-au adaptat perfect structurilor statale românești, însă nu au fost feriți de primejdii. Astfel, sub domnia fiului lui Petru Rareș, Ștefan Rareș (1551-1552), un domn vândut turcilor, ei au fost prigoniți, din rațiuni confesionale, episod consemnat de cronicarii Grigore Ureche, în „Letopisețul Țării Moldovei”, și de Miron Costin, în „Istoria Țării Moldovei”. Din rațiuni politice de astă dată, ei sunt prigoniți sub Ștefan Tomșa la 1563 și sub Alexandru Lăpușneanu, începând cu 1564. La anul 1646, actele romano-catolice întocmite de episcopul Bandini menționează explicit că armenii din târgul Sucevei, cca.3000 de suflete, aveau patru locașuri bisericești, dintre care două mănăstiri, adică cea de maici de la Hagigadar, cea de călugări de la Zamca și bisericile Sfânta Cruce și Sfântul Simeon sau Turnul Roșu. O revigorare armenească se produce sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz sau „Cel Cumplit” (1572-1574) născut dintr-o mamă armeancă, un bun patriot român, de altfel. Preotul și teologul ortodox Dimitrie Dan (1856-1927) face un rechizitoriu asupra etniilor conlocuitoare din Bucovina, aflată sub austro-ungari în perioada 1775-1918, aplecându-se cu precădere asupra comunității armenești din zonă în lucrarea „Armenii orientali din Bucovina”, Cernăuți, 1891, 45 p. (ed. germană, 1890, 39 p). Acest teolog român, ca de altfel și Ene Braniște ori Dumitru Stăniloae, stăruiesc mai mult asupra chestiunilor doctrinare dintre Marea Biserică a Răsăritului sau Greacă și Bisericile Vechi Orientale sau cele desprinse de Calcedon. Cert este că, sub dominația austriacă, armenii, integrați perfect în comunitatea locală, parte românizați, atrag atenția autorităților Coroanei Austriece care îi înnobilează pe unii dintre ei. Iar titlurile nobiliare nu erau date după ochi frumoși. Astfel, avem exemplul elocvent al familiei von Prunkul sau Prunkulian a cărei capelă mortuară, ridicată în cimitirul vechi armenesc al Sucevei, la 1902, este singura ce respectă tipicul vechi caucazian armean, precum monumentele din Armenia cea străveche de la Khor Virab, Noravank, Amaras etc. Ea se află situată pe vechea stradă Armenească a târgului Sucevei.