Sava Bejinariu

Dacă trimiterea lui Constantin Ștefuriuc la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei „Ștefan Gheorghiu” nu mai pare astăzi un act „partinic” major, având în vedere creșterea ulterioară a poetului, a șanselor lui de afirmare ca scriitor și ziarist, nici absolvirea acelorași studii de către alți tineri talentați de la „Zori noi”, precum Mircea Sfichi, Sava Bejinariu sau Ștefan Ursachi, nu mai este astăzi motiv de „blam”.

 

Toți aceștia s-au dovedit a fi ulterior profesioniști care au contribuit la scrierea unui ziar bine cotat în presa românească de atunci. Parafrazăm astfel o afirmație recentă făcută de prozatorul Radu Mareș, temeinic afirmat în vremea din urmă în literatura românească, și el un timp ziarist la „Zori noi”. Sava Bejinariu fusese „recoltat” din numeroasa armată de atunci a constructorilor, școala urmată în acest domeniu cultivând în scrisul său rigoarea, conștiința construcției trainice și frumoase, respectul pentru mesajul limpede, aflat mereu la vedere ca orice edificiu neascuns ochiului. După terminarea facultății a lucrat o scurtă vreme la ziarul cu care colabora, „Zori noi”, fiind apoi încă o dată „recoltat”, în calitate de corespondent pentru județul Suceava, la orgolioasa și temuta „Scânteie” de la București. A lucrat acolo până la Revoluție, corectitudinea sa funciară nepunându-l vreodată în situația de a-i fi contestat scrisul, fapt remarcabil pentru un corespondent al unui ziar central aflat permanent între ciocanul „alor noștri” de la Suceava și nicovala „alor lor” de la București. Adevărul este întotdeauna unul, dar mereu sunt cel puțin doi care-l vădesc… După Revoluție a devenit colegul nostru cu acte oficiale, căci coleg l-am resimțit dintotdeauna. A lucrat la „Crai nou” până la ieșirea la pensie, fiind mereu acel om cumpătat, corect, energic și harnic pe care îl dăduse presei școlirea sa în construcții. A colaborat însă și după ieșirea la pensie, girând cu autoritatea sa articolul religios, cu deosebire pagina de joi „Biserica din suflet”, depunând armele cu doar o săptămână înainte de a se stinge: „Nu mai pot, ne-a spus, nu mai pot…” Joi, 8 august, cu o oră înainte de prânz, cotropit de fel de fel de tuburi cu care medicii încercau să-l țină în viață, a cedat. Se pare că l-a ucis un virus contractat prin multele spitale prin care a trecut, de la o vreme Sava Bejinariu înfrățindu-se strâns cu suferința. Și, poate că ar fi meritat să sufere mai puțin, căci puțini ar fi cei care i-ar putea reproșa ceva ce i se putea întoarce împotrivă, marcându-i sănătatea. A fost un om corect și cinstit toată viața sa. Au rămas puțini cei care au împărțit o parte din viața lor de ziariști cu Sava Bejinariu. Au rămas puțini și cei care i-au apreciat scrisul și prestația sa civică remarcabilă. Rămâne doar colecția ziarelor „Zori noi” și „Crai nou”, pe care o păstrăm de la începuturile acestor publicații, ca mărturie scrisă a semnului pe care Sava Bejinariu l-a lăsat în trecerea sa prin viață. Este măgulitoare ipostaza cititorului de mâine și de peste cât timp o mai fi care parcurge opera ziaristului Sava Bejinariu adunată între coperțile colecțiilor. Sau, mai mult, ipostaza istoricului presei sucevene aplecat peste contribuția acestui remarcabil profesionist la scrierea poveștii vieții oamenilor acestor locuri. Adio Sava! Tu nu mai poți face nimic. Noi, cei ce vin după noi îți mai putem împrumuta numele de pe cruce și așeza în cartea de istorie unde meriți să-ți fie așezat.