Sucevita
Mănăstirea Sucevița, ctitorie a fraților Movilă, este așezată în mijlocul unui încântător peisaj de munte, cu pante domoale și împădurite, bine cunoscute călătorului care străbate plaiurile Bucovinei, pe valea pârâului al cărui nume îl va împrumuta. Începuturile vieții monahale în zona Suceviței sunt mult mai vechi decât mănăstirea propriu-zisă. Tradiția orală precum și existența unor toponime atestă că pe raza Suceviței, încă din secolul al XIV-lea, existau trei sihăstrii și un schit. Cea mai veche sihăstrie se crede că a existat pe locul unde este astăzi biserica parohială. Iar schitul care a existat pe aceste meleaguri a fost cel de pe Dealul Furcoi, despre care se amintește în balada „Ieremia Movilă și sihastrul”, baladă publicată în scrierile preotului Iraclie Porumbescu, 1898. La Sucevița nu s-a păstrat nicio pisanie care să precizeze numele ctitorilor sau data construcției; din documente reiese că inițiativa înălțării așezământului monahal se datorează lui Gheorghe Movilă, episcop de Rădăuți, care a urcat treptele ierarhiei bisericești, devenind păstorul creștinilor din Moldova în calitate de mitropolit. Între anii 1582–1586, când frații Ieremia și Simion Movilă ajung sfetnici de încredere ai voievodului Petru Șchiopul, încep să înalțe un ansamblu monahal de mari proporții, pe măsura pretențiilor și posibilităților unor boieri foarte bogați și conștienți în același timp de descendența lor princiară. Biserica acestui ansamblu monahal, cu hramul Învierea Domnului, apare în hrisoavele de întărire a posesiunilor din 1586, unde se vorbește despre mănăstirea „nou zidită de părintele și rugătorul nostru Gheorghie, episcop de Rădăuți”. Îndată după urcarea sa pe tronul Moldovei în 1595, Ieremia Movilă se va preocupa de împodobirea Mănăstirii Sucevița cu picturi, înzestrând-o cu broderii, argintărie, manuscrise ce pot fi admirate și astăzi în muzeul mănăstirii, organizat în sala de consiliu, pe latura de est a incintei. Pictura, ca și toate celelalte creații, dovedesc existența unei adevărate școli, cu multiple preocupări artistice, care, continuând tradiția, reprezintă în același timp și un început de veac. Cea mai bine conservată, dintre toate ansamblurile picturale ale artei medievale moldovenești, pictura Suceviței este în același timp tradițională și novatoare. Cu aspectul ei de uriașă „carte ilustrată” sugerat de multitudinea scenelor, care acoperă aproape în întregime pereții bisericii, atât în interior, cât și în exterior, precum și de prospețimea paletei cromatice, deosebit de variată, această pictură constituie comoara cea mai de preț a mănăstirii. Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos este un eveniment descris de Evanghelie, în care Iisus se schimbă la față pe Muntele Tabor devenind strălucitor (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36), vorbește cu Moise și Ilie și este numit „Fiul lui Dumnezeu”. Este una dintre minunile lui Iisus menționate în Evanghelii.. Pe muntele Tabor se întâmplă evenimentul ne-așteptat al Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, eveniment care evoluează într-un mod total neprevăzut pentru ucenici, fără nicio înștiințare și pregătire de mai înainte. Atunci când Iisus Hristos a luat hotărârea să urce pe munte pentru a se ruga, a chemat pe trei dintre cei mai apropiați colaboratori ai Săi, pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, să-L însoțească. În scena Schimbării la Față, Iisus este încadrat de Moise și Ilie, care apar brusc, în timp ce ucenicii rămân la poalele vârfului, fără să aibă idee de cele ce se săvârșeau. Moise reprezintă legea, iar Ilie proorocii, lege și prooroci ce fac referire cu claritate la Mesia cel așteptat. Schimbarea la Față a deschis o cale pentru înțelegerea persoanei adevărate a lui Iisus ca Hristos și Dumnezeu. În cuvintele troparului praznicului – „Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ție!” – se cuprinde adevărul că Iisus Hristos și-a arătat Slava Dumnezeirii Sale nu pe cât este ea, ci numai cât poate fi ea cuprinsă în marginile puterii de cunoaștere ale firii omenești. Pentru că Dumnezeirea firii Sale este mai presus de înțelegerea omenească, Domnul Hristos a ales ca simbol al ei lumina. Cu acest prilej Iisus Hristos a fost văzut deodată ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, dumnezeirea Sa strălucind în firea omenească cu tot atâta evidență cu câtă era văzută mai înainte omenitatea sa purtătoare de dumnezeire. Ivirea norului pe Tabor nu arată numai prezența lui Dumnezeu, ci și slava Fiului. Norul creează sentimentul unui element intermediar și separator între cei care locuiesc în cer și cei care continuă să trăiască jos, pe pământ. Acest eveniment al Teofaniei de pe Tabor unește cerul și pământul și unifică cele două lumi. Același lucru îl arată și glasul Tatălui, „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de acesta să ascultați! (Luca 9:35)”, care se aude din nor și care descoperă noua realitate. Iisus este Fiul în care Dumnezeu „binevoiește” și, de asemenea, este Cel pe care Dumnezeu Îl alege și pe Care Îl trimite în lume pentru lucrarea Sa izbăvitoare. Taborul, ca un nou Sinai, ne descoperă acum lumea nouă a harului și ne arată adevărata față a lui Iisus – Fiul preaiubit și slăvit. În sens duhovnicesc, Biserica este Taborul creștinătății, iar inima – aceea care ascunde în ea atâtea chemări și taine – este coliba fericirii pe care voia s-o facă Petru pe Tabor. Praznicul Schimbării la Față ne cheamă pe fiecare dintre noi la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la curățirea inimii de patimi, la luminarea minții, la trăirea vieții noastre după Voia cea sfântă a lui Dumnezeu, care totdeauna dorește binele și mântuirea tuturor oamenilor. Pentru aceasta este de trebuință ca fiecare credincios să dorească să fie cu Hristos, să se străduiască să meargă împreună cu El și cu Sfinții Apostoli în muntele Taborului. An de an, la Mănăstirea Sucevița, ziua de 6 august se desfășoară după același plan. Dimineața devreme, înainte de a bate toaca și a trage clopotele, pelerinii vin în biserica mare a mănăstirii, se închină la icoana Maicii Domnului, după care urcă pe Dealul Furcoi (nevorbind cu nimeni și rugându-se) spre a se închina la crucea ce marchează locul Sfintei mese a vechiului schit. Ne-a rămas și credința că apa izvorului din vecinătatea fostei sihăstrii nu se alterează, oricât de mult ar fi păstrată; astfel încât închinătorii fac rugăciuni pe locul unde a fost schitul și iau provizii de apă din izvorul binecuvântat. În 2007, credincioșii care au urcat dealul, au avut bucuria să găsească alături de Cruce o bisericuță construită de sucevițeni, prin osârdia părintelui paroh Traian Molea, bisericuță ce a fost sfințită cu hramul Schimbării la Față și a Sfintei Teodora de la Sihla, de către ÎPS Pimen, la data 26 octombrie 2006. Începând cu ora 7, în curtea bisericii se oficiază slujba de sfințire a apei și a Sfântului Maslu, de obicei cu mai mulți preoți, iar în biserică se citește canonul sărbătorii și acatistul Schimbării la Față. Pe scena împodobită cu brad din curtea mănăstirii, la ora 9, începe Sfânta Liturghie oficiată de un impresionant sobor de preoți și diaconi, avându-l în frunte pe ÎPS Pimen ori alt ierarh al Bisericii Ortodoxe. La final, participanții la slujbă sunt invitați la o agapă frățească. Sărbătoarea Schimbării la Față este un moment de sfințire, de binecuvântare și de comuniune între cler și credincioșii adunați din toate colțurile țării și un îndemn stăruitor de a ne curăți de patimi și de a urca cu mintea în muntele Taborului să-L vedem pe Hristos, devenind așa cum ne vrea Dumnezeu: făcători de fapte bune, cinstiți, cu inima curată, iubitori de Dumnezeu, de oameni și de patrie. MAICA STAREȚĂ MIHAELA, cu soborul Sf. Mănăstiri Sucevița
Comentarii