Destrămarea României (1940)

 

La 23 august 1939, statele puternice ale Europei, Germania hitleristă și Rusia Sovietică, reprezentate de cei mai mari călăi ai omenirii – Stalin și Hitler – au ajuns la o înțelegere. Așa se face că la Moscova, în prezența lui Stalin, miniștrii de externe ai Germaniei – Ribbentrop și al URSS – Molotov au semnat un Pact de neagresiune, prilej cu care s-au stabilit și noile granițe ale Europei. Stalin, cu un creion roșu, a pornit pe harta continentului de la Finlanda în jos, cuprinzând țările Baltice, Polonia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia și s-a oprit la Marea Neagră. În consecință, în anul 1940, la 26 iunie, Rusia Sovietică dă un ultimatum României să-și retragă din Nordul Bucovinei și din Basarabia armata și administrația. La 28 iunie, trupele sovietice intrau fără niciun drept pe teritoriul României, ocupând aceste provincii. A început imediat maltratarea populației românești prin ridicarea acesteia din locuințe și ducerea ei în Siberia pentru a popula ținuturile pustii, și-n Kazahstan. Această urgie adusă de ocupanții sovietici în rândul populației civile pașnice a destabilizat-o până într-atât încât oamenii fugeau încotro vedeau cu ochii, sute și mii de oameni zăpăciți care se fereau din calea rușilor înroșiți de propaganda stalinistă. Așa s-a întâmplat și în comuna Mitocu Dragomirnei. > Nichita Mironov a ajuns în satul Lipoveni cu mâinile în buzunar, oprindu-se în mijlocul satului și plângând în urma tragediei prin care a trecut. „Se zvonise acolo, la noi, că Stalin ne dete voie a veni în România. Ne-am bucurat. Împreună cu soția și cu cei doi copii am plecat. Dar, ajungând la Fântâna Albă, gloanțele sovieticilor au străpuns corpurile soției și ale celor doi copii. Eu drept vă spun că nu știu cum am scăpat cu viață, familia mea a rămas la Fântâna Albă printre cei peste trei mii ciuruiți de gloanțele rusești la graniță”. Oamenii din Lipoveni l-au primit pe Nichita între ei până la sfârșitul vieții. > Albotă a intrat cu familia în Mitocu Dragomirnei cu o căruță trasă de un cal. În coșul căruței se mai aflau soția și două fete, ca și ceva bagaj. Au fugit din capitala Bucovinei, din Cernăuți, povestind că acolo era panică, dezorganizarea cuprinzând tot orașul. Oamenii alergau care încotro, unde vedeau cu ochii, fără vreo orientare. „Noi ne-am urcat în căruță, făcându-ne cu toții Sfânta Cruce și spunând cu Dumnezeu înainte. Călătoream numai noaptea, trecând granița printr-un loc pe care îl cunoșteam de când eram mic; acolo nu era pichet de grăniceri. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nepățind nimic, am ajuns în Mitocu Dragomirnei. Oameni buni și primitori”, spunea cernăuțeanul. > Pe Ion Puiul, anul 1940 îl găsise militar, concentrat la grăniceri pe granița de la Colacin cu polonii. „Într-o zi, întorcându-ne cu toții dintr-o patrulare, la pichet am găsit comandantul omorât, cu capul tăiat, cu burta spintecată și intestinele înșirate pe scaune prin toată camera. Pe birou, lângă cap, era un bilet pe care scria: «Comandantul râde la soldații lui». Noi, cei rămași în viață, nu am mai stat și am plecat spre centru. Dar am fost ajunși de rușii cotropitori, care ne-au dezarmat, lăsându-ne să plecăm în țară în România. Am trecut pe acasă, eram din comuna Poieni, județul fost Rădăuți. Despărțindu-mă de soție, ea a rămas în gospodărie, dar eu eram militar, nu puteam rămâne sub ruși, căci aș fi fost și eu ridicat odată cu ceilalți oameni ai satului, că am fost primar. După ce am fost deconcentrat am plecat singur, gol, oprindu-mă în Banat, unde mai erau bucovineni. Între timp am luat legătura cu doi tineri din Tureatca, tot ocupată, căci ei se ocupau de aducerea oamenilor din nordul Bucovinei ocupat. Întâlnirea și discuția au avut loc în localitatea Rogojești, în România. M-am înțeles cu ei să-mi aducă soția, ei au fost de acord cu suma de 30.000 lei. Le am dat o scrisoare către soție, scrisoarea dovedind soției că eu sunt cel care o chem. De rămânea acolo, era dusă și ea în Siberia. Dar așa, tinerii mi-au adus nevasta și le-am dat suma stabilită. Am mers amândoi la Primăria Rădăuți și aici m-am înțeles cu un evreu care era salariat acolo și mi-a eliberat un buletin pe numele soției. Am plecat apoi amândoi în Banat. Când a părăsit gospodăria, soția a deschis toate ușile din casă, de la grajdul animalelor, de la porci, păsări etc. și dusă a fost. Noi nu am avut copii. Interesând-mă ce s-a făcut cu gospodăria noastră – era cea mai frumoasă gospodărie din sat – am aflat că rușii, pentru că noi am plecat în România, au demolat tot. În Banat am muncit în agricultură la localnicii nemți, ne aflam la muncă pe frontieră cu sârbii. Ivindu-se o neînțelegere între Ghe. Gheorghiu-Dej, șeful statului român, și Tito al Iugoslaviei, toți am fost luați de pe graniță – eram mulți – și duși pe Bărăgan, lângă Vadul Oii. Aici ne-am făcut o casă din chirpici, acoperită cu stuf, întemeind un nou sat. După câțiva ani, a trecut pe aici Ceaușescu. Văzând acest sat urât lângă un traseu turistic, a dat ordin să fie demolat. De acolo am venit în Mitocaș unde a rămas până la sfârșitul vieții, așezându-se definitiv în cimitirul satului. Când relațiile cu rușii s-au mai ameliorat, el a fost de mai multe ori în satul natal, acolo unde erau rudele sale. > Topală Grigore a plecat din Storojineț (nordul Bucovinei). Au ieșit din casă el, capul familiei, două fete, doi băieți și soția. La o distanță nu prea mare de casă, soția și-a adus aminte că mai avea un bagaj mic de luat și s-a întors. Dar nu a mai venit, căci au prins-o rușii și au împușcat-o. Soțul, împreună cu copiii, a venit în satul Mitocaș. Când situația s-a mai calmat, copiii s-au dus acolo la Storojineț, de unde fugiseră. Nu au mai aflat nimic de mama lor. Le-au spus niște vecini că au auzit și ei că rușii au împușcat-o. La nici un an de zile de la tragicele evenimente, la 22 iunie 1941, armata română intra pe teritoriul Bucovinei, găsind satele pustii. Mii de oameni erau porniți pe un drum fără întoarcere. La 30 august, același an 1940, dictatorii Hitler al Germaniei și Mussolini al Italiei rup din nordul Ardealului pământ românesc pe care îl cedează Ungariei. Greu de tot au suportat românii ocupația horthystă. Aici și preoții ortodocși au fost asasinați, pe lângă românii de rând. La 7 septembrie același an, bulgarii au ocupat din teritoriul Dobrogei Cadrilaterul. Din județele ocupate de bulgari, unii români au părăsit tot ce au avut și au venit în România. Unii, chiar în Mitocu Dragomirnei, adică familiile Solcan, Cozorici, Chibici, Dumitriuc, Hapca, Iacoban, Boca, Bucșă și alții care s-au stabilit definitiv în sat. România nu mai era Mare, ci o Românie Mică… Pens. ALECSANDRU TANASĂ