Așteptând englezi

E suficient să ieși doar un pic din „urban” și să intri în „rural”, dincolo de spațiul unde abia mai știi ce e urban și ce e rural, să pricepi cum casele sunt de trei feluri. Case-case, să le zicem „țărănești” (deși unele sunt locuite doar de niște bunici – care abia mai târâie sapele cu care se nevoiesc totuși a zgâria pământul așa cum știu ei că e bine – și de niște nepoți care abia așteaptă să mai crească ceva pentru a se muta în lumea cea mare). Case-căsoaie, demonstrații concrete ale bunăstării de care s-au bucurat proprietarii cu câțiva ani în urmă.

 

Multe dintre ele nelocuite, vag locuite sau utilizate cu economie; adică locatarii își duc traiul în 2-3 încăperi, iar în celelalte 5-6 doar șterg praful de pe lucruri. (Din această categorie mai sunt și casele-căsoaie în construcție veșnică; adică zidite până acolo unde boala de criză a dat în proprietari și care par a fi sortite risipirii oricare ar fi jertfele ce li s-ar aduce). Și mai sunt casele-căsuțe, deșelate, purtând, printre bălării și garduri aproximative, semnele și umbrele celor care le vor fi locuit până acum un deceniu sau două. Ei, locatarii, își hodinesc oasele colo-n deal, între flori, iar câte un moștenitor cu ambiție și-a lăsat pe o pancartă numărul de mobil lângă anunțul „de vânzare”. Muiat de ploi și ars de soare, abia se mai zărește numărul acela, dar după ce au (re)cucerit nordul Franței, după ce au prins a stăpâni sate din Spania, după ce unii s-au rătăcit prin Ardeal devenind gospodari cu găini în bătătură și bicicluri rezemate de porți, poate găsise-vor câțiva englezi și pentru ele…