„Dați-Mi sângele pe care Eu L-am vărsat pentru voi!” (II)

Ușa casei se deschise și eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeșnice și de miresme. Era încă frumoasă, dar palidă ca culoarea crinilor ce erau îngrămădiți la picioarele ei.

 

Degetul morții lăsase urme în jurul ochilor ei și peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea muțită și aproape lipsită de orice simțire, mi se părea că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Acelui necunoscut mie, care se apropia de așternutul celei moarte și, arătând-o cu degetul, a strigat: Domnul meu, fiica mea este în mâinile morții, dar dacă voiești ea va învia! Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte, inima mea încetă a mai bate, din cauza măreției aceluia pe care eu nu-l cunoșteam. El a prins mâinile Semidei, ațintindu-și puternica privire la ea și i-a zis: Fetiță scoală, și Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca și cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, simțul, fir al vieții, înflori iarăși pe buzele ei, apoi a întins mânuțele ei și a strigat: mamă! În acest strigăt s-a trezit și Salomeea. Mama și fiica ei s-au îmbrățișat una pe alta. Iar Iair tatăl, îngenunchind în fața Aceluia, căruia îi zicea Domn, sărutându-i ciucurii de la poalele veșmintelor lui zise: Ce trebuie să fac pentru a avea viață veșnică ? – Să iubești pe Dumnezeu și pe oameni, a fost răspunsul. După aceste cuvinte El se făcu nevăzut ca și o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deșteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericită familia în culmea veseliei, o bucurie pe care nicio pană nu o poate descrie. Pe timpul cât luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponțiu tot ce am văzut și am auzit. El plecă capul și îmi zice: Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul care este obiectul de ură și de dispreț al fariseilor și al saducheilor, al partidului lui Irod și al leviților îngâmfați de la templu. Această ură crește din zi în zi tot mai mult și unicul gând al lor este ca să-i ia viața, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înțelept, iar minunile lui ale adevăratului Dumnezeu. – Dar pentru ce Îl urăsc ei așa de mult ? zisei eu. – Pentru că el mustră obiceiurile și fățărnicia lor. Eu L-am auzit zicând fariseilor: Morminte văruite, pui de năpârci otrăvitoare, voi puneți fraților voștri sarcini grele pe umeri pe care voi nu voiți să le atingeți cu mâna. Voi plătiți zeciuială din chimen, mărar, dar foarte puțin vă interesați de împlinirea legii, de credință de dreptate și de milă. Înțelesul acestor cuvinte este adânc și adevărat… El a supărat pe acești oameni îngâmfați și mândri și atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului. – Dar tu o să-L aperi, nu-i așa?!!! am strigat eu plină de indignare. – Puterea mea este foarte slabă față de poporul răsculător și stricat, de altfel aș suferi și eu foarte mult sufletește dacă ar trebui să vărs sângele acestui înțelept. După aceste cuvinte Ponțiu se sculă și se retrase în altă cameră, adânc îngândurat. Eu am rămas într-o durere și întristare de nedescris. Ziua Paștelui se apropia. La această mare sărbătoare, așa de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulțime de popor din toate părțile Iudeii, pentru a aduce în templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor ce aveau loc. Joi înainte de această sărbătoare, Ponțiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor, că asupra capului Lui s-a făcut deja o conjurație și se poate ca încă în această seară el să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte și l-am întrebat: – Tu o să-L aperi, nu-i așa? – Voi putea face eu aceasta? răspunse Ponțiu cu o privire întunecată, soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihăniți, mi se pare că o să-l lovească și pe Iisus. El va fi persecutat și disprețuit și predat spre a fi osândit la moarte crudă. Veni timpul pentru culcare, ca să dormim. Pe dată ce am plecat capul pe pernă ca să dorm, niște puteri tainice stăpâniră gândirea mea. Eu am văzut pe Iisus așa după cum Salomeea îl descria pe Dumnezeul ei. Fața lui strălucea de mărire ca și soarele. El zbura deasupra aripilor heruvimilor, flăcările ce împlinesc voința sa oprindu-se pe nori. Mi se pare că el este gata de a judeca popoarele adunate în fața sa. Cu întinderea dreptei sale puternice el despărți pe drepți de nedrepți. Cei dintâi se urcau spre el, plini de mărirea tinereții veșnice și mărirea dumnezeiască, dar cei din urmă au fost aruncați în lacul cel de foc, un foc pe lângă care Ereba și Flegativa sunt o nimica. Atunci Judecătorul divin, atrăgând atenția asupra rănilor care împestrițau trupul său, a zis cu glas de tunet puternic: – Dați-Mi înapoi sângele pe care Eu L-am vărsat pentru voi! Atunci cei nenorociți rugau munții și peșterile pământului ca să-i înghită acoperindu-i. În zadar se simțiră ei singuri față de suferințe, în zadar se simțeau nemuritori și nesupuși disperării cât fuseseră pe pământ. Ei pieriră! O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire! Îndată ce zorile apărură și se luminau turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute. M-am așezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru însă că în centrul orașului se aude din ce în ce mai tare un zgomot de strigăt; strigătele, țipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam mereu, inima îmi bătea așa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece. Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la palatul Justiției se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate. Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neașteptate eu am luat pe fiul meu în brațe, acoperindu-l cu o învelitoare subțire, și am alergat la soțul meu. Sosind la ușa cea dinăuntru care conducea la sala de judecată și auzind acel zgomot mare de glasuri, eu n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură. Ce priveliște Pulvio! Ponțiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea sa, cu care Roma înconjoară pe reprezentanții ei; și în aparență fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feței lui că nu se teme, eu totuși am putut pricepe grozăvia neliniștii lui. În fața lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul, liniștit și neclintit. În trăsăturile feței lui nu se putea semnala nicio mândrie, nicio frică. El era liniștit ca un nevinovat, supus ca un miel. Blândețea lui mă umplu de frică și de groază, pentru că în urechile mele, încă mereu răsunau cuvintele visului meu; Dați-Mi sângele, pe care Eu L-am vărsat pentru voi! În jurul lui, plină de furie turbată, stătea mulțimea care îl adusese la judecată. La această gloată se mai adăuga și o mare mulțime de gardieni și servitori, de leviți și de farisei cu privirile încruntate și mânioase. Aceștia din urmă se puteau deosebi după tăblițele de pergament însemnate cu diferite semne, texte din lege, pe care le aveau legate pe frunțile lor. Toate aceste fețe fierbeau și erau pline de ură, mi se părea că în fața lor străluceau flăcările iadului și că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponțiu, se făcu tăcere. – Ce voiți de la mine? întrebă el. – Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul. Irod îl trimite la tine pentru ca tu să-i pronunți osânda. – Cu ce-l învinuiți voi? În ce constă gravitatea lui ? După care întrebări, începu, din nou ecoul țipetelor lor. – El a prezis distrugerea templului, El se intitulează rege al Iudeilor, Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a supărat pe preoții seminției lui Aaron, strigau leviții; Să fie răstignit țipa mulțimea înfuriată. Acest strigăt își are și acum ecoul în urechile mele și chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin fața ochilor mei. – Atunci Pliat întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lui prefăcute: – Așadar, Tu ești regele iudeilor? – Tu zici asta! răspunse Iisus. – Tu ești Hristosul Fiul lui Dumnezeu ? întrebă iarăși Pilat… Dar Iisus nu i-a răspuns niciun cuvânt. Țipetele se reînnoiră și mai accentuat ca mai înainte și întocmai ca urletul unui tigru flămând ei strigară: – Dați-ni-L nouă ca să moară pe cruce ! Ponțiu le făcu din nou semn ca să tacă, zicându-le: – Eu nu găsesc nicio vină în acest om și am să-l eliberez. – Dați-ni-L nouă, Răstignește-L, se repeta strigătul mulțimii. Eu n-am putut asculta mai departe și chemând un rob al meu, l-am trimis la soțul meu ca să-l cheme, pentru a sta de vorbă cu el puțin. (Va urma) Pr. IONEL FILON