E verde iar în serele lui Mătrășoaie de la Bursuceni

Ferma de legume a lui Vasile Mătrășoaie din Bursuceni a devenit, în ultimii aproape doi ani, vedetă. Legumicultorul însuși, disciplinat și intransigent, muncind împreună cu familia ca ocnașul, este la rându-i o vedetă a cotidienelor locale și regionale, a posturilor de televiziune, a revistelor de specialitate, care se înghesuie să-i aducă realizările în atenția publicului. Omul este însă o vedetă cu palmele crăpate de muncă, cu degete lățite de treaba care pentru el, soție, fiică și fecior, nu se termină niciodată. Nu se termină niciodată nici motivele pentru care ne întoarcem la Bursuceni să mai aflăm, să învățăm, să apreciem și să ne mirăm. Ardeii, roșiile, gogoșarii, vinetele, varza, legumele perfecte, opulente, dodoloațe, cu gustul dulce al pământului tratat cu inteligență și respect, aproape ireale, au uimit sucevenii în verile și toamnele trecute și le-au scos ușor banii din buzunar.
 

Sucevenii l-au împins astfel pe Vasile Mătrășoaie spre un an nou de muncă pe rupte, nebun de plăcere s-o facă cu brațele, cu mintea, cu răbdarea și credința în Cel de Sus și cu înverșunarea de a scoate iar și iar legume curate, hrănite sănătos, perfecte. În fiecare an își dorește să-și mulțumească sutele de clienți care știu deja drumul spre mesele 71 și 72 din Piața Centrală a Sucevei sau direct spre „gura” fermei familiei de la Bursuceni. Clienți pe care nu-i va durea niciodată stomacul după o salata „a la Mătrășoaie”. „Dai din casă secrete, Vasile?” De aproape două săptămâni gospodarii mei au ieșit pe piață cu trufandalele de primăvară. Salată verde, spanac, ridichi, ceapă și usturoi verde, crescute în seră, care se vând ca pâinea caldă la piață. Au fost plantate unele la început de februarie, altele la mijlocul iar altele la sfârșitul lunii. „Toate la timpul lor. Mata ai auzit de perioada optimă? Atunci le-am pus”, mi se replică atunci când, stârnită de zvonuri îi întreb, pe Mătrășoaie cel mare și pe Marius, feciorul său, dacă treburile nu sunt întârziate din cauza iernii prea lungi. Gazdele îmi deschid ușa serei și parcă aș intra într-o saună. Acolo, la intrare, sub folia de plastic sunt cam 45 de grade și într-o secundă mă trec toate apele. Numai eu simt disconfort termic, pentru că pe straturile lungi, în mai multe nuanțe de verde, plantele stau boierește, grase, frumoase și tihnite, în așteptarea cuțitului care azi sau mâine le va scoate din pământ să fie duse la vânzare. O rafală de vânt scutură folia de deasupra capului și condensul cade pe față, pe mâni. Ling un strop de pe mână. E dulce… Vasile se plimbă ca un staroste printre rânduri, fudul, argumentându-și fudulia cu tot ce am sub ochi. Critică trei pete albe de pe ridichile crescute într-un loc cu umiditate ceva mai mare, dar strigă apoi ca să șteargă „rușinea”: „Ia, uite aici, ce zici?!” și scoate alte ridichi roșii, netede, impecabile, un metru mai încolo. Smulge și o căpățână de salată, un iris imens, parcă desenat, și mi-o întinde sub nas: „Analizează singură! O plantă sănătoasă trebuie să aibă rădăcinile puternice. Asta cum le are?”. Mă simt ca la examen și răspund cuminte că-s „lungi, multe, dese și mătăsoase”, cu teama că n-o fac bine. Am zis ce trebuie, se pare, pentru că mă cruță de alte întrebări, iar Vasile începe să culeagă pentru mine câteva căpățâni chiar de acolo unde a crescut salată dulce și lăptoasă. „Ar fi trebuit să intrăm aici cu papuci speciali, cu mască, în halate. Așa am învățat la un simpozion. Așa se intră în serele serioase. Poți aduce tot felul de dihănii înăuntru. Își depun ouăle pe floare, floarea se închide și crește odată cu oul. Crește fructul, crește și dihania și n-o vezi, n-ai ce-i face”, pomenește Marius Mătrășoaie. „Eu citesc cărți, reviste de specialitate și caut informații care să mă ajute. Mă întâlnesc cu profesori universitari, dar numai cu cei bătrâni care au învățat carte, pentru că cei tineri sunt zero. Îi trag de limbă, cum să facem, de una, de alta, cum să ne ferim fără să stropim cu chimicale. Aflu și aplic, pentru că nu-i joacă deloc cu dăunătorii. Numai vezi la un moment dat că apare un gol și nu mai crește nimic”, completează Vasile Mătrășoaie. Dar în serele lui ecologice, dezinfectate cu var, nu sunt locuri goale, decât acolo de unde s-a recoltat deja. În urmă rămâne doar pământul negru tăciune, curat și gras, îngrășat din timp cu gunoi de grajd pregătit anul acesta după o rețetă „furată” tot după ce a „tras de limbă” niște specialiști. Pământul din serele lui Mătrășoaie a fost stropit cu o fiertură de pelin și nuc, pentru că „dihăniilor” nu le plac gustul și mirosul „poțiunii” și stau departe, dar și cu o fiertură de urzică, pentru ca planta să crească tare și rezistentă. „Dai din casă secrete, Vasile?” „De ce să nu dau? Dau, că proporțiile amestecului tot numai eu le știu” răspunde, șmecher, legumicultorul din Bursuceni. „Ce să fac dacă sămânța românească nu îmi oferă astea?” Legumicultorul și feciorul său îmi risipesc un mit creat doar în capul meu. Acela că etichetele pe care producătorii scriu cu litere mari „legume românești”, nu-și au rostul. Mult mai potrivit ar fi de scris acolo „legume din lume, crescute în pământ românesc, cu pricepere românească”, dar probabil, pentru că textul e prea lung, merge și varianta prescurtată. După completări, oftez a pagubă și mă lămuresc definitiv că „eco” nu este sinonim cu „românesc”. „Am luat multă sămânță de la Syngenta, o firmă din Elveția, și sunt mulțumit. Am pus în pământ sămânță de roșii, ardei, gogoșari și vinete din Franța, Spania, Ungaria, Olanda și acestea m-au mulțumit. N-au românii ce face în acest moment pentru că n-au nici pe departe puterea celorlalți. Syngenta, de exemplu investește 2 milioane de dolari pe zi în cercetare. Românii… vai, vai! Am luat la început și sămânță și de la Stațiunea de Cercetare de la Bacău, dar nu dă randament. Ce să fac? Eu am investit, anul acesta, cam 100.000 de milioane de lei vechi în semințe. Muncesc și investesc mult ca să scot destul și să merg mai departe. Am nevoie de randament, de eficiență la culturi. Ce să fac dacă sămânța românească nu îmi oferă astea? Am încercat, am experimentat și de una, și de alta, și sămânță românească, și sămânță adusă din alte țări. Am mers mai departe cu cea care dă randament. Nu vreau să fac un deserviciu seminței românești, dar asta e realitatea. Și, până la urmă, pământul face realizările. Pământul curat, neîmbâcsit cu toxine, cu chimicale. Aici, la mine, nu-i strop de erbicid, nu-i strop de otravă. Plivim buruiana la mână și unde nu apucăm, o lăsăm să crească. Uitați, este buruiană, deja zboară albinele, ce dovezi mai mari că pământul este curat mai vreți? De-ar fi erbicidat n-ai vedea decât planta și atât”. Legume de Bursuceni cu patalama „eco” Ferma lui Vasile Mătrășoaie se pregătește pentru certificare „eco”. Documentația este în curs de realizare, iar legumicultorul s-a aruncat cu curaj în obținerea acestui statut special chiar dacă, „patalamaua” îi va aduce pe cap și la fermă comisii după comisii de verificare și păstrare perfectă a statutului, cel puțin de două ori pe an. Nu se teme însă de povară pentru că „eco” este pentru el un crez și o ambiție permanentă, încă de când s-a apucat să facă bani serioși din legumicultură, în urmă cu aproape patru ani. Teancuri de reviste de specialitate, participări la simpozioane, ischititul în particular a „venerabililor” din agricultura românească și din alte țări, „trasul de limbă” a specialiștilor în legumicultură și mai ales curajul nebun de a experimenta și iar de a experimenta material săditor, îi dau garanții în plus că afacerea va merge și lumea care cumpără de la el va fi mereu mulțumită. În pregătirea obținerii certificatului, familia Mătrășoaie a făcut o nouă investiție importantă, astfel că, în curând, ferma va funcționa alimentată numai cu energie electrică produsă cu panouri solare. Fudulia lui Mătrășoaie, om aspru care nu se irosește să cânte în strună proștilor și leneșilor, nu place, evident, snobilor și invidioșilor. Dar fudulia lui are spate și temei solid, de la prima frunză de salată ieșită pe straturi, până la ultima roșie tăiată de pe curpen toamna târziu, când începe să miroase a iarnă. Și mai e și vorba românească „N-au decât să crape dușmanii de ciudă”… cei care, din stat prea mult degeaba, au timp de cleveteală. În temeiul fuduliei lui Mătrășoaie și zacusca din cămara mea este un argument suplimentar…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: