Suflet izbânditor

Este printre primii care s-au apropiat, după Revoluție, de acest ziar și de unii dintre cei care lucram în redacție. Dragoș Oloieru, avocatul Mihai Burlacu, Vasile Pânzariu sunt printre cei care au ținut să împărtășească lumii cumplita încercare prin care au trecut în temnițele comuniste. Știam de-acasă, știam din povestirile tăcute ale altora despre închisori, Canal, suferințe și moarte, dar mărturiile lor veneau parcă din lumea Iadului, despre care credem că există, dar nimeni nu știe ce grozăvii se întâmplă acolo. Am aflat.

 

Oricât de dramatice și rotunjite de ani le-au fost poveștile, a fost nevoie și de creionul jurnalistului pentru ca suferința lor să ajungă cât mai întreagă și mai reală la cititor. Și Dragoș Oloieru, și avocatul Mihai Burlacu, și bădia Vasile Pânzariu și-au încredințat nefasta amintire celui ce scrie (și) aceste rânduri, acestui ziar. Bădia Vasile a călcat apoi ani de-a rândul pragul redacției noastre. Nu pentru a-și revendica încă o dată și încă o dată statutul de deținut politic, ci pentru că voia să vadă tipărite versurile sale, cele care i-au și adus, licean fiind, arestarea și condamnarea ca dușman al poporului. Drama lui cea mare n-a fost până la urmă suferința din închisoare, pe care, optimist și combativ fiind, a înfrânt-o, ci catalogarea sa, un ardent patriot, un român netemător și luptător, drept dușman al poporului său, cel pentru care și-a mărturisit deschis dragostea, a fost arestat, întemnițat, molestat, umilit, izgonit din lume. Moare, iată, în postul Paștelui, ducându-și crucea precum Mântuitorul și, chiar dacă nu va învia, lasă după sine semne vii, puternice ale trecerii sale pe Pământ. Răzbunarea supremă față de torționarii săi este că a supraviețuit cumplitului lor efort de a-l trimite fără vreme în pământ. Abia acum pleacă spre odihna cea mare, după ce mulți dintre cei care l-au chinuit au fost chemați demult la marea judecată. Viața sa lungă i-a oferit nu numai dreptul de a denunța ororile comuniste, de a urla în sfârșit împotriva mârșăviei acelui regim, ci și de a se întoarce în liniștea care naște versul; de a-l aduna în cartea pe care și-a dorit-o cu ardoare, de a-l propune astfel lumii drept mărturisitor al candorii și sensibilității sale, martirizate de închisori și suferințe. Am mai pierdut un prieten. Rămân cărțile sale, ca și amintirile noastre despre un suflet pătimitor, dar izbânditor.