Ei spun că merită

Unii fermieri spun că și-au băgat gâtul în juvăț în momentul când au pus pe picioare ferme de animale din bani europeni și/sau împrumutând bani din bănci. Sunt numeroase cazuri în care băieți tineri, harnici și cinstiți se zbat dându-se de ceasul morții să le meargă afacerea, dar rămân cu senzația că se află mereu pe buza prăpastiei. De ce nu merg unele ferme de bovine, de ce laptele e prețuit mai aproape de „degeaba” decât la o valoare demnă și reală, de ce prețul cărnii de vită sabotat de zvonuri europene a coborât ridicol, de ce e greu cu hrana, cu terenurile, cu utilajele, cu subvenția, cu vremea, cu oamenii…, nu mai aducem acum în discuție zbaterea pentru supraviețuire a unor fermieri în realitatea românească parșivă și ciudată a anului 2013.
 

Constantin Burdujoc

Radu Melintei

Pe de altă parte, alți fermieri, crescători de oi și capre de exemplu, spun că nu le merge chiar așa rău și că merită să crești animale. Muncesc pe rupte de generații pentru o satisfacție imposibil de înțeles orășeanului, din dăruire, pentru a-și întreține și hrăni curat și sănătos familiile, iar unii chiar au, chiar produc, chiar fac bani de pe urma animalelor. Drept este că pentru asta își rup spinarea vreo 20 de ore pe zi și dorm nici 4, dar ei încă văd rostul muncii lor și le râd ochii în cap când vorbesc despre foloasele ei și când fac planuri de viitor. Așa că, în comuna Zvoriștea, după cum ne-a declarat viceprimarul Mihai Agavriloaei, numărul crescătorilor de animale, după ce vreme îndelungată îi numărai pe degetele de la o mână, a crescut evident în ultimii ani. Firesc, și cel al animalelor. Sunt în prezent în Zvoriștea peste 2000 de ovine și caprine și peste 1500 de bovine, iar efectivele cresc în continuare. Înseamnă că merită. „Banca Mondială” a învățătorului Melintei Radu Melintei a trecut de 62 de ani, este învățător și directorul Centrului Medical Social din Zvoriștea, dar și cunoscut ca vechi crescător de animale. În prezent are puțin peste 100 de oi, dar crește „lânoasele” de când era copil. Pe lângă oi, el are câteva vaci de lapte, tăurași, păsări de curte. Toate acestea la un loc sunt, spune învățătorul fermier, „banca lui mondială”. Pentru a-și susține ferma, n-a luat un leu credit, nici din bani europeni, sursa lui de finanțare fiind mereu tot ferma. Și nici nu sfătuiește pe nimeni să se bage în credite pentru că, spune el, „în realitate nu e ajutat cel care muncește și nici cel care are nevoie cu adevărat de bani”. „Am fost o dată la o bancă, să solicit un împrumut. Îmi trebuia destul de repede, pentru afacere. Am arătat cu ce pot garanta – și era cu ce –, dar apoi au început să-mi pună întrebare după întrebare, să mă descoasă, de una, de alta, parcă eram la securitate. Iar după asta, m-au anunțat că va dura ceva timp până facem dosarul, că stați să vedem, c-o fi și-o păți, așa că mi-a trecut pofta de împrumut” ne-a povestit învățătorul singura lui tentativă de a se îndatora la bancă. L-a mânat spre crescutul oilor, întâi nevoia de un ban în plus. Cu două salarii mici de învățător (soția lui tot învățătoare este) nu se putea trăi nici acum 30 de ani și nici în prezent. Așa că a cumpărat mai multe oi și a făcut în așa fel încât să obțină de la ele un minim necesar, să mănânce curat, să-și hrănească sănătos cele două fete. De ani de zile nu a cumpărat carne sau preparate din carne din comerț și, probabil, dacă ar gusta dintr-o bucată de cârnat din magazine i s-ar apleca. Dar nici nu vinde caș la piață, pentru că producția fermei se împarte echitabil între el, soție și cele două fete care trăiesc la Piatra Neamț și Iași. „Dacă trăiești la țară și nu ții un animal, nu te poți numi țăran” Radu Melintei nu s-a temut de muncă și spune că a meritat să crească animale și când era tânăr, și acum și că această ocupație i-a plăcut și că i-a dat rostul adevărat. „Dacă trăiești la țară și nu ții un animal, nu te poți numi țăran. Aici, mai întâi asta ești, țăran, apoi ți se spune învățător, barman, primar, polițist. Și întotdeauna am crezut că dacă la țară este mai multă bogăție, și cel de la oraș o duce mai bine. Păi, vine fata mea de la Piatra Neamț și ia în primăvară două cașuri și o găleată de ouă, are mâncărica asigurată și încă una cât de cât curată, fără E-uri, fără toxine, nu?” a spus cu convingere. Învățătorul fermier de la Zvoriștea are câteva supărări însă. Printre acestea este prețul ridicol de mic al lânii, lipsa de cuvânt a guvernanților la plata subvenției pentru fermieri și impozitul pe venit impus recent și asupra producătorilor agricoli. „E bătaie de joc de lâna oilor. Ca să înțelegeți, la 100 de oi câte am eu, dacă vând toată lâna și mai pun 100-200 de lei, abia plătesc tunsul. Cam așa a ajuns valoarea lânii astăzi și câte nu făceam noi cu lâna și ce prețioasă era pe vremea lui Ceaușescu… Acu am descoperit pe la Sibiu un investitor care ia lâna la preț mai convenabil și o exportă unor firme de construcții pentru izolații termice. Ni s-a promis de atâtea ori că se dă subvenția și abia s-a dat vreo 30% din cea pe suprafață. La animale, nimic. Dacă banii ăștia nu vin la timp în primăvară, treburile noastre, ale crescătorilor și ale noastre ca oameni, sunt date peste cap. Dacă eu citesc pe un site de specialitate că pe 27 februarie intră subvenția pentru fermieri și ei nu au dat nimic, iacă, nu-mi mai ies socotelile vieții, nu mai pot planifica nimic. Iar cu impozitul pe venit… Ca și cum cineva vrea să distrugă și ultimul sâmbure de dragoste a țăranului față de pământ și animale. Din 2014 pământul asta românesc, care e bun și să-l pui la rană, o să fie la liber pentru toată lumea. O să vină și mai mulți investitori din afară, de data asta pe față, ca să-l ia, iar noi o să ajungem argați pe glia noastră” crede Radu Melintei. Se scumpesc mieii de Paște, domnule învățător? Învățătorul nu s-a săturat nici acum de crescut animale, deși inima începe să-i facă figuri, pentru că, spune el, îi place ce face, se destinde, are mulțumire sufletească, are mâncare sănătoasă, un venit suplimentar, dar e trist că, după el, nimeni din familie nu poate continua treaba. Dar are încredere că în țara asta obiceiurile strămoșești, lucrurile bune românești, ce s-au risipit în ultimii 23 de ani, vor reveni. „Vor reveni înapoi vechile obiceiuri. Roata vieții este ciclică, iar la 50, la 100 de ani, lucrurile se întorc. Vedeți că s-au început a sătura românii și de banane, și de portocale, și de blugi, și de alte scofeturi pe care ni le doream atât de tare înainte de ’89. Le-am avut toate astea, dar ne-am pierdut liniștea, omenia, obiceiurile tradiționale. Dar eu cred că vor reveni”. „Se scumpesc mieii de Paște, domnule învățător?” „Să ne rugăm să fie românii noștri sănătoși și să aibă bani să cumpere măcar la prețul de anul trecut” îmi răspunde înțelept, cu o completare ulterioară că, foarte posibil, mai sus de 20 de lei nu se va vinde anul acesta carnea de miel de Paște, la Zvoriștea. Burdujoc de la Poiana, fermierul care nu obosește Pe Constantin Burdujoc l-am găsit la saivan, în satul Poiana, trăgând din țigară, călcând iute când afară, când înăuntru în „maternitate”, unde mieluții au prins a apărea unul după altul. A fost o iarnă grea, pentru că zăpada a căzut repede anul acesta, iar omul cumsecade și deschis își cere parcă scuze că oile, lățoase până la pământ, sunt cam pline de noroi la poale. Îl scuz, pe el și pe oi, apoi calc pământul mocirlos după ploaie și intru în partea acoperită a saivanului, unde sunt oile cu miei de câteva zile sau chiar de câteva ore. Costică mă însoțește, trăgând tot din țigară, iar când intră parcă i se umflă pieptul de mândrie. E călduț și uscat acolo și, culmea, oile lui, chiar nu stau „ca oile”. Locul e compartimentat, aerisit, cu paie uscate pe jos, curat, arată a loc de om gospodar. Bărbatul de 39 de ani are animalele lui de doar 3 ani. Îl ajută la muncă un băiat de 21 de ani, Valentin, care are acasă 16 frați și care a muncit pe lângă familie, la oi și la pădure, de când avea 13-14 ani. Ochi mari și frumoși are Valentin, dar și mai frumoasă îi este vorba și caracterul omului care știe că statul degeaba e o boală. Acum Burdujoc de la Poiana, comuna Zvoriștea, are peste 150 de oi și câteva zeci de capre, porci, vacă, iapă și chiar o măgăriță pitică și simpatică. Omul s-a născut între oi, cu gena oieritului bine înfiptă în ADN, transmisă de tatăl său care a fost de copil argat la stână, iar apoi și-a făcut turma lui, devenind un crescător de animale cunoscut și respectat în comună, dar și printre „ștăbăraia” vremii. În urmă cu trei ani, bătrânul s-a stins și, ca să nu existe discuții între neamuri, oile lui au fost vândute, iar Costică a pornit singur la drum cu o afacere doar a lui. De profesie este drujbist, a lucrat la pădure; deși pirpiriu, e tare ca piatra, iar a căra un buștean de 100 kg e floare la ureche pentru el. Animalele le crește cu drag, cu cap, cu spor, cu respect pentru ele, iar cine a mâncat carne sau brânză de la oile și caprele lui Constantin Burdujoc știe ce înseamnă asta. A muncit în 3 ani cât alții în 10, cu patrupedele, dar și la pământul luat în arendă unde cultivă hrana pentru animale, crescând împreună cu soția, cu care s-a însurat când avea doar 19 ani, patru copii. Acum, doi dintre copii sunt la școală la Suceava, purtați acolo tot din munca ce nu se mai termină niciodată. „Lumea e amărâtă pentru că nu pune osul la treabă. Ba mai șede cu coatele pe gard, se uită la mine și e invidioasă că eu am” A fost ca și cum lui Costică Burdujoc, când a venit pe lume, Dumnezeu i-ar fi spus „Băiete, tu o să muncești fără oprire câte zile o să ai, dar o să-ți și placă asta la nebunie”. Și cam așa a fost. În ferma lui e muncă fără sfârșit, iar el încă face planuri despre o șoapră nouă în care vor sta numai oile „cele fătătoare”, o adăpătoare la care animalele să ajungă singure etc. „E o pasiune asta. Oricât aș munci, eu nu mă simt obosit. Poate mă mai ia oboseala când lucrez la pădure, dar la oaie niciodată. Așa cum e primăvară acum, mă culc la ora 12 noaptea, pentru că la 9 bag oile la muls, la 10 și ceva pun cheagul în lapte, îl las o oră ca să se închege, până strângi, faci curat, iaca e ora 12. Și la ora 4 fără 10, deșteptarea! Dar m-am învățat, mă trezesc fără ceas” povestește fermierul amintindu-și să mă invite la vară sus, lângă pădure, la stână, unde e așa de frumos că o să rămân fără cuvinte. E numai viață și energie Constantin Burdujoc, dar, mai important, este un om sănătos la cap, cu valori clare și simple, care greu înțelege de ce unii oameni au câte ceva cu cel care muncește. „De ce e lumea amărâtă? Nu înțeleg. Invidioasă… Nici asta nu înțeleg. E amărâtă că nu pune osul la treabă, de aia e amărâtă. Ba mai șede cu coatele pe gard, se uită la mine și e invidioasă că eu am. Na… Dar el știe la ce oră mă culc și la ce oră mă trezesc eu?! Am vreo doi din ăștia care, de când a murit tata și am început aici, asta fac” spune gospodarul, trăgând din când cu ochiul spre animale. Mergem și la capre după ce mi-am jurat în gând, văzând mieluții cât sunt de mici și drăgălași, că n-o să mai mănânc în veci carne din vreunul; m-am muiat cu totul când am văzut și ieduții, ca niște fotografii perfecte, stând țanțoși pe spinarea păroaselor lor mame. Costică se așază repede în genunchi, pe paie, și îndeamnă plescăind din limbă spre el un ied alb ca un bulgăre de nea care, după ce se opintește de câteva ori, îi sare și în spinare. „Băiatul l-a învățat așa. Se așază jos și ieduțul i se suie în spinare ca și cum s-ar sui pe maică-sa” îmi explică fermierul, stând cu drag și râzând într-una la dispoziția micului copitat, ca să mai facă o acrobație. Mama lor de samsari ! Omul ăsta chiar iubește animalele pe care le crește! Le iubește și le respectă chiar și când le taie. „Tot timpul am dat mai ieftin carnea de miel. Cât o fi anul asta, nu știu, vreo 20 de lei, dar eu o să vând tot mai ieftin. Le dau mielul de acasă, tăiat, frumos, curat, iar oamenii mă știu și vin. În fiecare an vin și nu am rămas cu marfa niciodată. Că, mama lor de samsari, ajunge mielul pe piață dublu la preț! Ăștia vin pe la mine să le dau mieii la grămadă, să-mi dea pe ei acolo, dacă pot să mă prostească e bine, iar ei îi vând la piață cu de două ori mai mult. Nu, eu nu mă încurc cu ei. Am clienții mei care vin acasă și cumpără de aici la preț bun și adevărat. Nici cu brânza nu mă duc pe piață. De-aș avea cât mai multă, că o dau direct de la stână. Și la asta am oamenii mei, care știu că eu nu încheg niciodată laptele cu prafuri, ci numai cu cheag natural, și care au vorbit din om în om și… uite așa nu trebuie să mă duc eu cu brânza nicăieri. Chiar am un client care are frate cioban, dar el cumpără de la mine câte 200 kg de brânză pe vară” spune Costică, fără fudulie, pentru că nu concepe să vândă marfă de calitate îndoielnică. De la el am aflat că cel mai bine stă cașul pe iarnă (și doi ani dacă îl pune cu mâna lui) bucăți, în saramură, în zărul de sub urdă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: