Consăteanul Dimitrie Pompeiu a fost pionier al învățământului universitar în Ardeal

> Dialog cu ing. GHEORGHE ȘCHIOPU, omul care a racordat regiunea Suceava la Sistemul Energetic Național

 

La împlinirea a 30 de ani de la moartea matematicianului Dimitrie Pompeiu, un grup de cetățeni, Zaharia P. Constantin –învățător pensionar, Orhei Mihai – primar, Onciu Constantin –viceprimar și Zaharia Adrian Dănuț – directorul școlii, au ridicat o statuie, dezvelită la 7.10.1984, amplasată în fața școlii de 10 clase din Broscăuți, opera sculptorului Dumitru Căileanu (elev al învățătorului Zaharia P. Constantin, la Stupca), statuie ce se constituie într-un omagiu perpetuu adus de locuitorii satului, pentru meritele marelui savant. Menționez că Dimitrie Pompeiu a fost, alături de istoricul Nicolae Iorga și de filologul Vasile Bogrea, printre cei trei profesori din județul Botoșani care au contribuit la pornirea învățământului universitar românesc, la Cluj, în anul 1919 după Marea Unire. – În zona din jurul orașului Dorohoi au fost mai multe comune (sate) în care școli de foarte bună calitate au pregătit generații de învățători, acei oameni care au ridicat satele noastre în perioada interbelică. Mă refer la Pomârla, Șendriceni… S-a mai continuat tradiția? – Școala (liceul) din Pomârla pentru copiii de țărani, înființată de (proprietarul) marele logofăt Anastasie Bașotă, la 1838, a fost prima școală sătească de sistem nou în Moldova. În 1877 s-a transformat în institut, în care a funcționat ca director Samson Bodnărescu (născut la Gălănești, Rădăuți), prietenul lui Eminescu și prețuit de Maiorescu. Eminescu, Burlă, Slavici și Iacob Negruzzi îl vizitau la Pomârla. Se spunea că Eminescu venea la Pomârla și pentru motivul că acolo învăța Mihai I. Lăzăreanu, socotit fiul său natural. Alături de Eminescu era prezentă și Veronica Micle, prietenă cu Eugenia, soția lui Bodnărescu. Samson Bodnărescu a murit la vârsta de 62 de ani, la 3 martie 1902, și este înmormântat la Pomârla. L-am cunoscut pe un salariat al Secției financiare raionale, din Dorohoi, fost elev al liceului din Pomârla, coleg cu frații Jan și Emil Luca (eminentul nostru profesor de fizică). Toată ziua conversam cu reprezentantul Secției financiare despre întâmplările trăite de el la liceu și despre isprăvile fraților Luca. Ambii învățau foarte bine, erau excelenți, iar dacă unul dintre ei luau o notă mai mică decât 10, spunea el, plângeau toată ziua. Erau foarte mândri și ambițioși. Nu concepeau să coboare sub nivelul maxim. Stăpânirea absolută, aristocratică, a obiectului său de predare, ținuta impecabilă sub toate aspectele, nefolosirea nici celei mai mici fițuici în timpul predării ne-au convins că erau demni de toată admirația noastră, că aveau o veritabilă vocație de dascăli. Liceul din Pomârla a dat zeci de serii de absolvenți. Condițiile de studiu erau optime, se putea învăța carte, mai ales, de către cei dotați cu minte bună, dornici să-și însușească cunoștințele necesare pentru viață. Un alt focar de cultură a fost școala normală de la Șendriceni. Când eram mai mic, m-a trimis tata, cu calul și căruța, să-l duc pe un consătean, elev al acestei școli, cu bagajele pentru începutul anului școlar, la Șendriceni. Școala, cu toate edificiile necesare, era plasată pe o vale plină de verdeață, cu alei pietruite, frumos aranjate și întreținute, încât se părea că este un colț de rai. Din Broscăuți erau mai mulți elevi, care frecventau această școală, unii aproape vecini cu noi. Când mergeam la ei, le admiram desenele ornamentale, planșele care mi se păreau picturi frumos colorate, cum cântau la vioară, cum se pregăteau pentru funcția nobilă de învățător. Ajuns la Aiud, administratorul căminului, pr. Lascu Dominic, când a aflat că sunt de lângă Dorohoi mi-a mărturisit, cu multă admirație, că și el a trecut pe la această renumită școală. Târziu, am aflat, citind monografia acestei școli, că istoricul și academicianul Alexandru Zub, directorul Institutului de Istorie A.D. Xenopol Iași, a studiat la această admirabilă școală, care după reforma învățământului din 1948 s-a transformat în școală agricolă. Tradiția ce se încetățenise aici, treptat, a dispărut, ca și la Pomârla. – Mai aveți rude în satul dumneavoastră natal? – Rudele s-au rărit mult. Mai am o soră în sat, o alta la Sucevița, a cărei fată lucrează ca inginer de furnizare la Centrul de rețele electrice al E.ON Moldova din Dorohoi, restul au dispărut sau au plecat din sat. O nepoată de-a mea este căsătorită cu preotul Vasile Irimia, protopopul Sucevei. Ne întâlnim frecvent cu dânșii și îi socotim un punct de sprijin pentru întreaga noastră familie. – Ce rol a jucat liceul în tinerețea dumneavoastră? Care este cea mai frumoasă amintire din perioada liceului? – Din cauza secetei ce-a bântuit Moldova, în anul 1946, am ratat înscrierea la liceu. Am fost nevoit să plec în mijlocul Transilvaniei, la Aiud, cu încă șase consăteni, eu fiind cel mai mic dintre toți (nu împlinisem 14 ani). M-a însoțit tata până la Aiud (călătoream prima dată cu trenul). Am ajuns pe la miezul nopții. Era în 21 decembrie 1946. În noaptea aceea am dormit la consăteanul nostru, al cărui băiat este pensionar în Iași, ing. Dan Ciubotariu, care a ocupat funcția de director al Trustului de Construcții Iași. A doua zi m-am instalat la cămin. După masă, când a venit tata să-și ia rămas bun (trebuia să se întoarcă acasă), văzându-l îndepărtându-se, am izbucnit în hohote de plâns, simțeam că se rupe legătura cu casa, cu familia, trebuia să iau viața în propriile mâini. Mă aflam la peste 500 km de casă, fără vreun sprijin de la cineva. Norocul a fost că datorită muncii susținute, toată lumea m-a agreat, m-a îndrăgit. M-am bucurat de căldura umană a lucrătorilor (calfelor) din fabrică, cu care eram în contact în timpul programului de lucru la Întreprinderile ing. A. I. Stoica SA Aiud (7.00-15.00) și la școală, cu profesorii și colegii, zilnic între orele 16.00-20.00. La școală mă simțeam în elementul meu, însă diferența între nivelul liceului și cel al Cursului profesional de ucenici industriali (viitoarea școală profesională) era enormă. Aici veneau copii fără posibilități materiale, pentru învățarea unei meserii prin care să-și câștige existența. Ce-am învățat în clasa a V-a, mi-a fost suficient pentru întreaga perioadă de 4 ani. Trebuia să învăț doar la obiectele tehnice (tehnologie, desen tehnic, chimie, prelucrări prin așchiere etc.; anatomia și igiena o făceam cu doctorul Ranca, medicul închisorii de tristă faimă). La terminarea școlii aveam dreptul să dau un examen de diferență de la școala profesională, la școala medie tehnică, pentru a intra în același an. N-am reușit decât în anul 3, nu în 4, fapt ce-a constituit o mare binefacere pentru pregătirea mea. Am reușit să recuperez materia unui an de studiu la Școala Medie Tehnică Metalurgică – Secția mecano-energetică din Târgu Mureș. I-am rămas recunoscător profesorului de fizică Ștefan Ioan, pentru exigența cu care a tratat acest examen care ne-a făcut un mare bine (tuturor celor trei colegi veniți de la Aiud). Și aici am avut noroc. Aveam ca profesor la obiectele de specialitate un inginer, absolvent al facultății de electromecanică din Timișoara, Săcăluș Traian, care lucra la CFR Târgu Mureș, la Secția Telecomunicații, iar după-masă preda ore la școala noastră. A construit în atelierele școlii o riglă de calcul de cca. 2 m lungime, pentru a ne familiariza cu folosirea strămoșului calculatorului electronic, din zilele noastre. Riglele de calcul se utilizau, cu predilecție, în proiectare, la diverse obiecte de studiu unde precizia oferită era suficientă. Așa se face că, în locul liceului teoretic, am făcut o școală medie tehnică, utilă pentru cei ce se încadrau direct în producție. Nu însă pentru cei care aspirau la continuarea studiilor, la un institut de învățământ superior. (Va urma) Ing. OVIDIU MUSTAȚĂ