„Contemplații și vertijuri prin memorie”

Recent, a apărut la Editura Luminis din Piatra Neamț volumul antologic purtând acest titlu, semnat de bucovineanul Constantin Blănaru. Cele opt proze, revăzute și pieptănate, pun cititorul în dificultate, căci textele lui C. Blănaru sunt, în cea mai mare parte, pentru un eventual cititor, puțin atractive.

 

Două ar fi motivele: 1. scriitorul pleacă de obicei de la întâmplări banale, „neinteresante”, cum ar fi, de pildă, statul la coadă într-o farmacie; 2. filtrează atitudinile, reacțiile personajelor, trecându-le prin „ghilotina” punctului său de vedere, în răspăr cu duhul vremii. Altfel spus, autorul posedă o reală adecvare la artă și, așa cum îi stă bine unui artist care se respectă, o evidentă inadecvare la comandamentele unei societăți formate din indivizi pentru care nu există altceva decât orizontalitatea. Pactul cu diavolul îi este străin scriitorului și nu-l atinge nici măcar o tentație cât de mică, ceea ce e, cred, fundamental la un condeier pentru care literatura a devenit un modus vivendi. Viața sa de Don Quijote, risipită în slujba învățământului zeci de ani, i-a adus mai multe necazuri decât bucurii, fiind nevoit, din câte știu, după sminteala post-decembristă, să încerce până și gustul cucutei, moment de mare cumpănă, peste care a reușit să treacă datorită convocării unor resurse interioare nebănuite pentru provocatorii de serviciu ad-hoc. O parte din întâmplările care l-au marcat au trecut, prelucrate mai mult sau mai puțin artistic, în paginile cărților, autorul păstrând uneori până și numele real al persoanelor-personaje. E de toată comédia când inspectorul, aflat la vârsta maturității, este provocat bahic la trântă de un director zurliu, bine făcut și rău intenționat (mănușa va fi aruncată, după un an, din nou), fiind convins în ambele cazuri că victoria îi va aparține. Până la consumarea primei confruntări, naratorul are vreme să radiografieze cu acuratețe starea potrivnicului: Și nici urmă de zâmbet, de orice ar putea induce ideea de glumă. Așteaptă cu o severitate neașteptată pe chip, iar pe măsura trecerii secundelor mele de mirare și indecizie, în ochi îi apare o flăcăruie ciudată, nu departe de a putea fi numită bolnavă, de un albastru sălciu, datorat probabil alcoolului schimonositor și dizolvant al irișilor și umflător al pleoapelor. Pseudocavalerul încearcă să-l zdrobească înainte de vreme, închizându-i, brusc și categoric, orice tentativă de a se abține: Dacă refuzați, dați dovadă de lașitate. Siguranța victoriei înainte de luptă reprezintă primul pas spre cădere, ceea ce se va întâmpla cu înverșunatul domn director care, se vede treaba, n-a dat nicio importanță proverbului cu „buturuga mică…”. Inspectorul (în definitiv, omul) își salvează, printr-un efort supraomenesc, onoarea, una din trăsăturile sale definitorii. De altfel, au-torul, mișcându-se în limitele unui cod moral riguros și raportându-se continuu la realitățile din jur, creează impresia că se află într-o competiție cu sine însuși întru salvarea propriei identități prin raportare la eternitate. Departe de a fi un egoist, cum s-ar putea crede la prima vedere, C. Blănaru are conștiința solidarității cu semenii întru înălțare, iar puterea sa de radiografiere îl conduce către înțelegere, încercare de apropiere și de evitare a oricărui conflict generat de prostia orgolioasă, cu tendință de expansiune nemăsurată. „Agresat” la un moment dat de un yogin, se întreabă, scandalizat pe bună dreptate: Și cum vine asta „somnolență euforică supervigilentă în care conștientizăm” fuziunea trupului cu mintea?!, continuând cu o fugară și perfect valabilă analiză logică: Ca și cum am turnat apă în praf și am făcut o pastă?! Un minimum funcțional – somnolența și încă euforică, un fel de așteptare molâie – neplauzibil să poată fi și „supervigilentă” precum un ochi de la spate al soacrei?!… Fire hipersensibilă, camil-petresciană, trecut prin tot felul de traume, de la cea inchizitorial-securistă (O spun cunoscând oamenii și cunoscându-mă și pe mine: eu nu dau randament în umbră și am un mare defect, că sunt prea sincer, nu prea sunt capabil să mint, să simulez, să maschez…) la cea familială din vremea primei căsătorii (…soția care „și-a retras ambasada” iar, nu mi-a dat atenție, nu m-a ajutat), naratorul se retrage sub cupola ocrotitoare a vârstei de aur (Numai copilăria mă mai alină și mă mai recompune…), nici măcar ea nefiind scutită de momente vulnerabile. De data aceasta însă, energia malefică, prezentă oricând în lume, este contracarată de prezența protectoare a celor mari și mai ales a mamei: Eu zic că după Dumnezeu, ea este atotfăcătoarea – toate orizonturile și nesfârșirea încep cu ea, luminându-se în noi datorită ei. Mama este magnetul nostru… Natural! După cum tot în beneficiul sufletesc al oricărui copil e prezența bunicilor, oameni cu o bogată experiență de viață, blânzi și neiertători totodată, căci nepoții trebuia să crească, obligatoriu, după credința dreaptă de altădată, precum florile și nu ca buruienile. Veghea era permanentă, iar autoritatea morală a celor în vârstă sancționa fără drept de apel orice abatere față de legile nescrise ale comunității. De aici a coborât C. Blănaru, omul care, mișcându-se într-o lume dezechilibrată, a reușit performanța de a nu-și fi pervertit în niciun fel conștiința, ca relație cu autoritatea absolută. Bunica, zice undeva cu o puternică încărcătură nostalgică, mă lua la biserică duminica și în alte sărbători înainte de începerea slujbei, să vedem icoanele de-aproape, să ni se aprindă în ochi aura lor neîntinată încă de păcătoșii prefăcuți în mari credincioși. Sunt convins că autorul nu se consideră un „mare credincios” (mândria fariseului dintr-o pericopă evanghelică), arderea sa interioară precum și încrederea în oameni îl fac, dincolo de atâtea deziluzii, să aibă un ascendent asupra multor semeni. Subzistă în spațiile imaculate dintre rândurile cărții o forță regeneratoare, nimic altceva decât sufletul său generos, rezistent la orice vijelie. Peste toate, răsună o vigilență benefică (Să mă educ și să mă tot educ!) a căutării sinelui profund, a trecerii cât mai dese din exterioritate în interioritate, singura soluție în realizarea confortului momentan (și nu numai al sufletului). Am zis „momentan”, pentru că persoana umană (și nu individul), prezentă în paginile cărții, se înscrie într-un dinamism permanent de sorginte christică. Mi s-a părut că paginile cele mai reușite, din punct de vedere artistic, sunt cele ale basmului copilăriei, un spațiu, chiar dacă nu complet securizant, plin (totuși!) de lumină, revărsându-se generos peste întreaga viață a autorului, dură, în esența ei. Lectura volumului, nefiind la îndemâna oricărui cititor, înaintează greu, sincopat (cu excepția unui pasaj erotic de toată frumusețea, unde umanul vibrează la cotele lui cele mai înalte), însă cu o satisfacție pe măsură pentru cei ce știu să aibă răbdare, căci a unora ca acestora este bucuria deplină. Ceea ce se poate spune, în concluzie, ar fi că textele lui Constantin Blănaru par a fi ale unui maratonist cu experiență, o contrabalansare a ideii de fugă haotică spre nicăieri.