Grigore Vieru continuă să trăiască în poezia română

(n. 1935 – m. 2009)

 

Dacă Grigore Vieru ar mai fi trăit, în ziua de 14 februarie ar fi trebuit să împlinească 78 de ani. Numai că destinul nu i-a dat dreptul la viață până la această vârstă. Grigore Vieru devine poetul simbol al Basarabiei și al întregii suflări a românilor basarabeni și nu numai. Poezia lui, în totalitatea ei, este un strigăt existențial. Se știe că el a fost poetul resurecției în Basarabia. A ieșit alături de ceilalți poeți în anul 1989, an de răscruce a ființei naționale a basarabenilor, cu poezia în fața tancurilor, într-o revoluție din Basarabia „în stil Ghandi”, fără violență, fără vărsare de sânge. Moartea lui Grigore Vieru a însemnat pentru lirica românească o imensă pierdere; cum spunea poetul Nicolae Dabija, „când a murit Grigore Vieru, am spus că a murit fratele lui Eminescu”. Întreaga suflare poetică de pe ambele maluri ale Prutului a trăit dramatic moartea poetului. Grigore Vieru a fost și un mare tribun. Cuvintele lui erau ascultate de sute de mii de oameni în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău și din localitățile unde era așteptat cu pâine și sare. A fost cartea de vizită a liricii basarabene. Dar Grigore Vieru continuă să îndrume pașii. El este îngerul care păzește din înălțimi, de dincolo de orizonturi, onoarea ființei naționale a românilor basarabeni. Grigore Vieru face parte din pleiada marilor spirite ale neamului românesc care păzesc icoana bizantină care se numește Basarabia. În viață și după moarte, Grigore Vieru a fost mereu atacat de cei care nu-i suportau ființa și poezia. Unii continuă să se împiedice și astăzi de el. Dar cine sunt aceștia?! Niște infirmi care nu pot trăi fără cârje… Grigore Vieru este neîndoielnic un mare poet și un cugetător profund. El s-a angajat în darea jos a sârmei ghimpate de la Prut, înaintea multora cărora le-a lipsit curajul. Iată ce spunea, într-un aforism, despre sârma ghimpată de la Prut: „Sârma ghimpată sunt mațele pustietății”. Aforismele lui au ca modele proverbele și zicătorile. Iată un altul: „Între cer și pământ există dialoguri tainice”. El merită să fie cunoscut nu numai în Europa, ci în întreaga lume. Este tradus astăzi în mai multe limbi. În limba italiană, Vieru sună cel mai bine, de parcă ar fi scris direct în italiană, iar acesta este meritul traducătoarei, Olga Erinciuc, care spunea că „A fost o adevărată aventură traducerea poeziei lui Grigore Vieru. Mesajul orific transmis prin textele sale a făcut ca, astăzi, volumele de poezie să fie găsite în librăriile din Italia”. Un alt mare poet de peste Prut, Ion Hadârcă spunea: „O țară, dacă plânge, ea plânge prin poeți”. La moartea lui Grigore Vieru, poetul Adrian Păunescu a citit un poem zguduitor despre dispariția „fratelui său”. Un alt poem citit la căpătâiul poetului mort a fost „Cămașa lui Grigore Vieru” scrisă de Valeriu Matei, care i-a fost aproape în timpul vieții. Grigore Vieru a rămas pentru cei care i-au fost aproape sufletește o ființă aristocratică, un nobil al sentimentelor alese de prietenie. Ca ființă umană, poetul a fost un balsam pentru cei care-l aveau în preajmă. Academicianul și criticul literar Mihai Cimpoi spunea despre el că este un mare poet și că are o spontaneitate de excepție. Grigore Vieru n-a vorbit niciodată despre el. Era de o modestie aparte, însăși prezența lui era discretă, uneori nici nu-ți dădeai seama că el se află în preajma ta. Grigore Vieru, deseori, era singur și iată o maximă memorabilă despre singurătate: „Nu există singurătate în care nu ar fi cineva”. …Îi văd surâsul trist și căutătura frumoasă a privirii, îl aud spunându-mi: „frate Mihai, ferește-te de gloanțele dușmanilor!” Îmi spunea toate astea atunci când veneam de pe linia frontului, luându-mă de după umeri. Am avut pentru el un respect deosebit și am crezut în el ca în propriul meu destin. Cele două cărți scoase despre Grigore Vieru sunt dovada frățietății noastre.