Din galeria magiștrilor fălticeneni

Deschid larg porțile unei lumi extraordinare, dispărute din păcate, o lume care a visat fericire, lumea profesorilor de limba și literatura română, a iluștrilor magiștri de altă-dată… Vin să conturez icoane dragi a zecilor de generații ale elevilor, să nuanțez o epocă care se adâncește în timp, chipuri dragi dispărute în plină viață, care s-au retras încet, încet în istorie.

 

Aceste rânduri redau durerea unui întreg corp profesoral care simbolizează conștiința solidarității de breaslă. Mărturii care dor, portrete palide ale celor scumpi și dragi, oameni cu suflet mare, care au trudit și trăit într-o istorie zbuciumată, oameni modești, inimoși, talentați, profesioniști de excepție, care au trăit onest, clădindu-și o viață plină de credință și dragoste. Mă afund ca-ntr-un vis purtat pe aripile amintirilor, întâmplărilor, ale nostalgiei, bucuriei și durerii. Ocazie de aducere-aminte a unor stări, fapte, care s-au perindat în lumea educației, ocazie de conștientizare a iubirii și respectului care nu mor… Profesorul Gheorghe Gafencu (10.09.1936 – 04.09.1990) a vădit un înalt idealism, perfecțiune profesională și o rară îmbinare între calitățile inimii și cele ale intelectului, distingându-se prin prospețimea inspirației și prin minunata puritate a sufletului, prin seriozitatea cu care a tins spre adevăr, cu forța pătrunzătoare a gândirii, cu bogăția fanteziei și înalta spiritualitate. Fost profesor la Liceul „Nicu Gane”, fost director al acestui liceu, fost inspector general la IȘJ Suceava, s-a distins prin valorificarea efortului în interes general, printr-o zbatere continuă pentru înălțarea învățământului sucevean. Geniul său de bun organizator, de bun gospodar, l-au ajutat să renoveze clădirea liceului, să ridice alături o cantină pentru elevi, să dea o notă modernă activității didactice. Calitățile sale au fost varietatea și perfecțiunea resurselor morale și fizice, verva inteligentă și fină a expunerii, vioiciunea conversației. Discuta cu un ton măsurat și echilibrat, un dialog plăcut, amical, vedea realitatea cu ochii unui cetățean extraordinar de subtil și angajat. S-a stins înainte de a ieși la pensie, la vârsta de 54 de ani. Profesorul Teodor Sofia (19 martie 1937 – februarie 1993) a fost un strălucit om de catedră de la Școala Generală „Al. I. Cuza” din Fălticeni. O persoană aparte, un om de onoare, cu o judecată lucidă, prudent și echilibrat, cu aprecieri de valoare, spuse cu eleganță și discernământ, sugerând tandrețe și demnitate intelectuală. Avea gânduri bine cumpănite, ironia pe buze, era un înțelept generos și isteț, un om de o rară distincție intelectuală în modestul costum maro pe care-l purta. Avea un cult deosebit pentru școală, avea bucuria de a fi împreună cu colegii de breaslă Gheorghe Miserciu, Gheorghe Butnaru, Ioan Mateiuc, era un magistru iubit de copii pentru arta pe care o deținea în predarea cunoștințelor. Tenace, cumpătat, cu o judecată dreaptă, cu un suflet sensibil și delicat, domnul profesor Sofia a îndeplinit misiunea de inspector metodist, director de școală. Un mare artist al discursului, un profesionist al școlii, un colecționar de aprecieri superlative, cu o bogată arhivă formativă și informativă în probleme de limbă și literatură română, un aristocrat al spiritului, domnul profesor a fost un pătimaș iubitor al frumuseților firii, un admirator al naturii, un magician al orelor de limba și literatura română. Era ghiduș, pus pe glume, avea mult umor decent, volubil, voluntar; degaja multă bună dispoziție, oferea cu amabilitate consultații gratuite. Charismatic, comunicativ, om cu alese calități profesionale, cu disponibilități didactice, amabil, cordial, prietenos, oferea un climat de aleasă afecțiune. A fost un dascăl deosebit, de excepție, cu un destin trist. A murit la vârsta de 56 de ani, iar imaginea lui este păstrată cu sfințenie de colegi. Profesorul Gheorghe Miserciu (17.07.1942 – 17.01.1997) a dispărut, surprinzător, la împlinirea vârstei de 55 de ani. Profesorul de limba și literatura română Gheorghe Miserciu a fost atins de o boală neiertătoare. Dar spectacolul vieții lui s-a desfășurat cu elevii, în mijlocul acestora, iubind și fiind iubit. Activitatea lui a fost marcată de consecvență, observată pe tot parcursul existenței sale. Domnul Misi – așa cum obișnuiau colegii și elevii să-l alinte – era consecvent ideii de autoperfecționare, tinzând să depășească matricea fundamentală a maeștrilor din Liceul „Nicu Gane”, conturată de Vasile Popa, Eugenia Scripcaru, foști profesori de limba și literatura română. Personalitatea lui a fost în stare de spirit, în stare de grație, în stare de decodificare a fenomenelor literare. A participat la apariția multor reviste literare, a prezentat lecții deschise, referate, a inspectat zeci de colegi în calitate de inspector școlar. Profesor de înaltă vocație, virtuoz al genului polemic, preocupat întotdeauna să indice drumul spre receptarea operei literare, domnul profesor se înscria, prin înalta ținută umană și intelectuală, în monografia Colegiului Național „Nicu Gane” Fălticeni. S-a oferit ca model spiritual și moral viu prin participarea la zeci de simpozioane, medalioane literare, șezători literare; spiritul său era o chemare la onestitate și probitate, la muncă susținută după criterii alese. „Lecția” sa, venită de la înaintașii maestrului, se dovedește a fi mereu actuală. Sunt 16 ani de când a murit profesorul Miserciu, una dintre cele mai desăvârșite întruchipări ale eleganței învățământului sucevean, unul din bunii cunoscători ai graiului românesc, ai graiului de la țară, bogat în cuvinte, melodios, tot așa de potrivit pentru săgetarea glumei ca și pentru adâncimile înțelepciunii. Profesorul Gheorghe Butnaru (1941 – 1985) când luat drept motto al activității sale vorbele lui Carlyl: „Sunt grele vremurile? Ei bine, de aceea suntem aici, ca să le facem mai bune”. Și le completa cu altele, din Fichte: „Să nu uităm ceea ce am făcut, îndată ce am făcut, și să ne gândim totdeauna numai la ceea ce e de făcut”. Profesor de limba și literatura română, om intransigent, nedeprins cu tranzacții, obișnuit cu munca ordonată și bine organizată, pusă în serviciul școlii unde a fost director, Școala Generală Oprișeni. Mai apoi profesor al Colegiului „Nicu Gane” Fălticeni, el a fost un luptător neînfricat împotriva slăbiciunilor oamenilor politici, a stărilor rele de lucru. A trăit 44 de ani, fiind un pedagog de înaltă ținută, de înaltă conștiință. Un bărbat impunător, peste care anii au trecut fără să-l domolească; energia lui toată era concentrată în privirile calme, foarte sigure, conținând o secretă izbândă. Era o conștiință trează, un cititor pasional, cu o minte ageră. Ultimii ani, fiind profesor la Liceul „Nicu Gane” Fălticeni, i-a trăit în frământări și insatisfacții, mereu la masa de lucru, unde retras și-a pus cu răbdare și pasiune, pe hârtie, fapte și idei. Urcând profesional, domnul Gheorghe Butnaru a ajuns un simbol, un etalon, care a semănat încredere în esența educației. Virtuți, omenie, modestie, spirit de echipă, armonie, cu simțul măsurii în toate, profesionalism, iubire de școală și natură, spirit elevat, noblețe, tainică emoție – toate au fost lăsate moștenire din partea celor care au dispărut prea devreme. Din timp în timp sosesc morții la masa umbrei și tăcerii. Veșnică amintire și un pios și smerit gând de prețuire!