Tudor Arghezi și mănușile fine din piele de câine

Istoria chinuită a literaturii române din perioada 1950-1960 a scos în evidență caracterul unor scriitori care s-au înrolat ca slugi la comuniști. Au fost destui care s-au făcut preș la picioarele activiștilor de partid. Mulți dintre ei nu au lăsat nimic în literatura română. Totuși, au existat și nume cunoscute care au pactizat cu diavolul roșu.

 

Este de ajuns să amintesc aici două dintre cele de referință ale scrisului românesc, Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Aceștia doi, în opinia mea, nu aveau nevoie să dezerteze în tabăra prolecultiștilor și anonimilor din literatura română, deoarece aveau deja un nume, o operă, care nu le permitea compromisuri. Tudor Arghezi, după spusele contemporanilor săi, era un personaj balzacian. Se știe că tatăl său a fost cârciumar la Pitești, iar mama lui era de origine maghiară și se numea Arghezi; iar după alții că ar fi fost de origine germană și ar fi fost de loc din preajma Sibiului. Numele poetului era I.N. Theodorescu. Iată un portret fizic făcut de Pamfil Șeicaru în anul 1919: „Scurt, rotofei, cu un mers de rață leșească, priviri inexpresive și o voce de demiscapet”. Ce să credem despre această imagine a poetului care în 1956 devine membru al Academiei Române? Tot un contemporan de-al său și-l amintește pe Arghezi din anii tinereții. Iată cum l-a văzut Cezar Petrescu: „Mai bine nu-l cunoșteam; nu-mi iese din cap mutra lui de cârciumar. Când se mișca, părea că între el și tine este o tejghea invizibilă. Fizicul vulgar, iar tot ce spune e banal”. Tot Pamfil Șeicaru, care l-a cunoscut se pare foarte bine, spunea că Arghezi avea un glas pițigăiat și, deși a intrat de mai multe ori la el în casă, nu a văzut vreo bibliotecă de valoare, doar câteva romane și o serie de cărți, inițieri în agricultură, în comerț, în medicină, în biologie, în vinicultură. Se știe de altfel că preocupările lui Tudor Arghezi erau mai mult negustorești. A strâns ceva bani în urma colaborării sale cu nemții în Primul Război Mondial când, împreună cu alți 12 ziariști, au făcut „Gazeta Bucureștiului” stipendiată de ocupanți. Ca urmare a colaboraționismului lui cu germanii, a făcut câteva luni de închisoare. Înainte de Primul Război Mondial, Arghezi a fost pentru o scurtă perioadă de timp călugăr. El însuși mărturisește: „M-am călugărit din motive mai serioase. Aveam eu un plan extraordinar, dar boaitele astea de mitropoliți, episcopi, nu m-au înțeles. Era o afacere extraordinară. Niște tâmpiți, slugi prea-plecate guvernelor. Ăștia sunt membrii Sinodului”. O altă afacere care ulterior a stârnit zâmbete este cea a mănușilor fine din piei de câine. Poetul avea o idee, despre care aflaseră mai mulți, cum că cele mai fine mănuși ar fi din piei de câine. Era pornit împotriva hingherilor, deoarece aceștia i-ar fi luat beneficiul pecuniar. Într-o zi, s-a întâlnit pe stradă cu Cezar Petrescu și cu Pamfil Șeicaru, cărora le-a spus că „s-ar putea organiza creșterea și înmulțirea câinilor selectați, a căror piele este de cea mai bună calitate pentru a face mănuși”. A fost interpelat de cei doi. „Bine, dar câinii nu mănâncă carne de câine”, iar el le răspunde: „Foarte simplu, cu carnea câinilor care au fost uciși, apoi jupuiți”. O altă afacere de pomină a fost ce a tipografiei. Tudor Arghezi, dorind un câștig ușor, reușește prin forța sa de convingere să ia mai pe nimic o tipografie de la fiare vechi. Într-una din zile, pentru a obține mai mulți bani, îl roagă pe Pamfil Șeicaru să-l introducă la subsecretarul de stat de la interne din acea vreme, Albert Popovici-Tașcă. Șeicaru reușește să-i obțină audiența. Ajuns în fața subsecretarului de stat, Arghezi căuta să-i demonstreze că el vrea să deschidă 11 tipografii și edituri în țară, pentru a scoate 80 de jurnale. Subsecretarul de stat l-a privit cu oarecare surprindere și i-a cerut să-i demonstreze că planul său este realizabil. Întrebându-l cât costă, Albert Popovici-Tașcă și-a pus mâinile în cap, expediindu-l pe scriitor. Când s-a reîntâlnit cu Pamfil Șeicaru, acesta i-a spus despre Arghezi: „O fi poet, dar imaginația îl poartă pe Arghezi dincolo de cel mai elementar bun-simț”. Nici poetul Ion Vinea nu avea o impresie prea bună despre Arghezi. Iată opinia lui: „Era într-o ureche și avea idei zănatice, la care nu voia să renunțe”. Arghezi, după 1950, răspunde comenzilor comuniste, iar cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoalele țărănești din 1907, scrie volumul de versuri „1907”. Această carte de versuri este scrisă în linia realismului socialist. Ulterior s-a bucurat de toate onorurile de care se poate bucura un scriitor. Nu trebuie omis că, deși poetul a fost pus la index într-o perioadă, invocându-se că a scris poezia „Putrefacție”, Arghezi se compromite total… Se mai știe că Tudor Arghezi se căsătorește cu Constanța Zissu cu care trăiește doi ani. În urma acestei căsătorii are un băiat, căruia îi dă numele Eliazar Lotar și care ajunge fotograf la Paris. Se recăsătorește apoi cu Paraschiva, cu care are doi copiii: Barițiu și Mitsura Arghezi. Cam acesta a fost omul Tudor Arghezi.