Prețul insuccesului

Tocmai frunzăream un săptămânal specializat (economie-finanțe-afaceri) și am întâlnit un titlu sub care am sperat o clipă că voi găsi oarece informații care, retransmise succint, să vă fie de folos la vreme de… îndelungată criză. Era vorba tocmai despre „câștigătorii crizei” (mde, fără legătură cu marii beneficiari ai acesteia, care nu s-au ales dintre oarecine), cu trimitere la afacerile unor persoane bine orientate, care au găsit breșa succesului. Dar m-am dezumflat repejor aflând că vizata cheie a șansei e doar ca în spațiile rămase goale – și sunt destule – după ce și-au dat duhul afaceri anterioare (de la sucursale de bănci la magazine) ar fi „să facem” case de amanet și covrigării.

 

Promițându-se, bunăoară, numai din covrigi copți la scară semiindustrială, cifre de afaceri anuale de până la 100.000 euro! Departe de gândul că asemenea întreprinderi (acolo unde ar mai fi vad pentru ele) n-ar avea sorți de izbândă, m-am întristat doar la gândul că, pe de altă parte, reprezintă unități de măsură a sărăciei generale. A vorbi despre succesul lor înseamnă, totodată, a vorbi despre insuccesul mulțimii de clienți ajunși în situația de a-și înlocui prânzul cu 2-3 covrigi ori în situația de a-și „compensa” lefurile, pensiile, ajutoarele de șomaj (în cazul „norocoșilor” care le mai au) căpătând ceva parale pe ce mai au de preț prin case, în dorul unei eventuale răscumpărări. Iar dacă vremurile nu se îmbunează (deși de la sine nu se poate întâmpla așa ceva), s-ar putea ajunge până acolo încât casele de amanet să susțină prospere afaceri cu covrigi. Așadar, renunți la cercei ca să înfuleci covrigi vreme de-o lună…