Negocieri permanente cu șefii, colegii și cu tine însuți

După cum am arătat în articole anterioare, la originea stresului nu este situația ca atare, ci așteptările persoanei față de aceasta. Revenim asupra subiectului întrucât titlurile de până acum au avut audiență și ni s-au solicitat nuanțări.

 

Cu privire la stresul la locul de muncă sau la „stresul profesional” (care nu însemnă chiar același lucru cu cel de la locul de muncă), în ideea prezentării unor variante de ameliorare a acestora. În acest context, e bine să avem în vedere, oricare ar fi locul de muncă, faptul că dacă suntem angajații cuiva înseamnă că acea persoană sau structură chiar are nevoie de noi, deși poate exista și amenințarea că… „te dau afară și oricând găsesc pe altcineva în locul tău”. Mai ales dacă propriile competențe și eficiența în rezolvarea sarcinilor curente îți conferă acea stimă de sine pe componenta profesională, va trebui să-ți „înveți” șefii, dar și colegii (mai ales cei care profită mereu de activitatea ta și de rezultatele ei), cu demnitate și eleganță, că nu este cazul să te supraîncarce, că nu este cazul să (le) prestezi 10-12-14 ore/zi, chiar și dacă, la un moment dat, ei îți promit că te vor plăti pentru aceasta. Este o metodă de a-i informa, chiar și discret, că îți știi drepturile așa cum îți cunoști și îndatoririle; și a le câștiga, și pe această cale, dacă nu respectul, măcar un dram de înțelegere, care poate fi extrem de prețios în ameliorarea situației. Când spunem astfel, ne referim la două recente mesaje, primite de la o angajată din Suceava, într-o instituție publică, și de la un salariat al unei firme din Câmpulung Moldovenesc. Prima ne relata că, în ultimii ani, a ajuns să reprezinte, singură, serviciul în cadrul căreia este angajată, din cauză că este singura calificată și competentă a rezolva problematica respectivei structuri, în contextul în care are un șef plasat în această calitate pe… alte criterii și colegi (dintre care doi sunt aproape permanent absenți) angajați în calitate de rude sau cunoștințe ale șefilor „de mai sus”. Plătită cu sub 1000 lei/ lună, respectiva persoană vede situația ca fiind fără ieșire în ce o privește, resimțindu-se a fi din ce în ce mai aglomerată de sarcini și istovită. E dificil să te pui în locul ei, însă consider că e oportun ca ea să comunice permanent cu persoanele din jur (de la șefi la colegi) despre sarcinile pe care e pusă în situația de a le rezolva – problematică, timp de realizare etc. –, în acest fel emițând și informații despre conținutul activității sale (…despre care înțelegem că nu este prea cunoscut celor din jur), solicitându-le sprijin și chiar învățându-i ca, din când în când, să îl acorde. Concomitent, nu e lipsit de importanță ca ea să încerce să se intereseze și despre alte locuri de muncă disponibile, în acest fel conturându-și, treptat, și speranța „evadării” de la actualul loc de muncă, dar și diseminând, discret, informația că nu se complace în situația actuală de „semi-sclavie”. Este evident că dacă în urma unor astfel de căutări apar și alte oportunități, ele trebuie cântărite cu toată seriozitatea, înspre o alegere eficientă. Alegere care este bine să se efectueze din perspectiva respectului de sine, a șanselor potențiale, a beneficiilor/ prejudiciilor pe care acea alegere le poate avea asupra sa și asupra familiei. Câmpulungeanului, care ne scrie (într-un mod similar) că se află în situația „de a munci ca un rob”, până la 12-14 ore/ zi, timp de 28 zile/lună pe lângă nepoții patronului „care freacă menta”, îi sugerăm să se străduiască să ignore faptul că „nepoții patronului sunt plătiți din munca și banii lui”, fiindcă afișarea nemulțumirilor față de această situație îl pot duce într-o situație de risc. Și, mai curând, să se concentreze asupra activității sale, evaluând dacă, pentru perioada pe care o parcurge, ar putea fi mulțumit cel puțin de raportul muncă/salariu. Dacă nu (și chiar dacă da!), este bine să aibă în vedere, ca mai sus, și căutarea unui alt loc de muncă. În contextul în care astfel de persoane sunt, din motive ca cele de mai sus, nemulțumite, psihologul le poate fi de ajutor înspre o evaluare comună a situației, însă nu îi poate sfătui direct și concret, de exemplu, cum să-și ia ca sprijin legea, dacă, eventual, aspecte înscrise clar în contractul de muncă sunt încălcate. În acest sens, mai prețios este sfatul unui jurist specializat în probleme de muncă, cel care vă poate învăța și unde, și cum pot fi efectuate demersurile necesare; eventual și cum ar putea fi abordate probabilele complicități dintre angajator și reprezentanții unor organisme de control. Psihologul vă poate transmite doar că nu este bine să vă amenințați șefii… că-i dați pe mâna nu știu cui! Riscul major este ca un astfel de șef să adopte o conduită de „superșef” și să vă îngreuneze mult situația. Sau că în relația profesională/personală între dvs. și șefi sau colegi, e bine să aveți în vedere binele dvs. și nu răul celuilalt, fiindcă altfel se poate ajunge și la conflicte mult mai dificil de gestionat. Psih. GABRIELA CLEMENT, Psihologia.wordpress.com