Un reper pentru istoria culturală a Sucevei

Nu e chiar atât de ușor să realizezi o carte de interviuri (precum cea de față). Împlinirea acestui deziderat aparține de obicei celor care își permit să efectueze întrevederi directe cu diverse personalități (ale culturii și artei, ca în cazul acesta), ceea ce nu înseamnă că dezideratul menționat devine lipsit de importanță.

 

Dumitru Brădățan, redactor al ziarului ,,Crai nou” (Suceava), și-a permis așa ceva, unele din contactele sale fiind rapide și simple (potrivit investigațiilor jurnalistice), altele împlinindu-se după îndelungi așteptări, asupra cărora n-are rost să insistăm. O trecere în revistă a textelor volumului la care ne referim (acceptată și ca o atitudine de solidaritate profesională) reliefează un fapt relevant: autorul aduce în prim-plan nume de pictori, scriitori, oameni de teatru și film, muzicieni și alte personalități din universul artei. Pentru edificare, menționăm și câteva nume care se recomandă de la sine: Alex. Ștefănescu, Anca Parghel, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mitzura Arghezi, Ileana Stana-Ionescu, Ștefan Hrușcă, Leopoldina Bălănuță, George Țărnea, Florin Piersic, Matei Vișniec, Tudor Gheorghe sau Șerban Cantacuzino. Altfel zis, avem de-a face cu numeroase și distinse personalități aflate în trecere prin Suceava (de obicei cu ocazia diverselor spectacole și evenimente culturale), care-i oferă semnatarului volumului șansa de apropiere de acestea, prilej pentru a le surprinde starea afectivă și nu numai, ceea ce conferă și posibilitatea de cunoaștere (într-o anumită măsură) a acestora. Trebuie precizat însă că asemenea apropieri, uneori limitate în timp, nu permit uneori decât scurte dialoguri ce n-au cum să definească ori să contureze individualitatea în cauză. A nu se uita că multe dintre ,,portretele” de aici nu fac decât să sugereze existența și starea numelor respective. Nu puține dintre acestea depășesc însă cadrul propus. E cazul, bunăoară, al Mitzurei Arghezi, cea care vorbește cu mândrie despre originile bucovinene ale mamei sale: ,,Mama mea era bucovineancă. Era de la Bunești. Era înainte de primul război mondial. O parte din Bucovina era sub Imperiul austro-ungar și satul mamei mele era într-o căldare, într-o adâncitură de frumoase dealuri înalte… Ca să treacă în Moldova, unde-și avea rudenii, familia mamei mele trebuia să treacă prin vama austriacă”. De unde și efuziunea acesteia: ,,…mama mea a fost o soție și o mamă desăvârșită, cum numai în poveste se poate spune, și opera vieții lor (a părinților și rudelor bucovinene) de strădanie deosebită, muncă, economie și de dragoste a fost rezultatul Casei memoriale «Tudor Arghezi», ,,unica avere donată ulterior statului”. De mare frumusețe morală rămâne mărturia actriței Ileana Stana-Ionescu: ,,Am un băiat de 23 de ani, e un copil care crede că mama lui e o puternică și învingătoare; eu mimez chestia asta până la sfârșitul zilelor mele…” Copleșitoare prin semnificație rămâne, de asemenea, destăinuirea marelui violonist Ștefan Ruha care, referindu-se la propria-i familie, crede că aceasta e hotărâtoare în definirea propriului destin, motiv ce-l determină să conchidă: ,,Eu am fost tot timpul, toată viața mea un om fericit”. Cu o deosebită virulență se înscriu multe destăinuiri, între acestea și cea rămasă de la renumitul poet George Țărnea, care afirmă că ,,trăim niște vremuri de neorânduială”, câtă vreme destinul țării și destinele neamului ,,devin obiecte de târguială politică și de joc foarte ciudat la taraba succesului politic” și câtă vreme ,,ministerul culturii tinde să vrea a fi un mister al culturii”. O declarație care conferă atribute speciale artei căreia i te dedici este cea a lui Florin Piersic care, întrebat în acest sens de reporter, declară fără reținere: ,,Marea mea satisfacție și bucurie este că am rămas cum sunt astăzi datorită iubirii mari pe care m-am învățat s-o fac… Eu n-am voie să mă opresc, pentru că dacă m-aș opri pentru mine ar fi sfârșitul…” Surprinzătoare în suita de mărturisiri provocate rămâne cea care aparține cunoscutului scriitor Matei Vișniec, cel care potrivit propriei declarații, n-a refuzat niciodată nicio întâlnire cu admiratorii și colegii săi. De altfel, el declară: ,,Misiunea mea n-a fost numai să scriu. Din momentul în care am ajuns în Franța, am simțit că am o misiune de a vorbi altfel despre România acolo… așa cum continui să vorbesc despre România în Franța”, mai ales că ,,România a avut o imagine destul de proastă în străinătate după ´89”. Punctând toate aceste merite ale volumului (cu un titlu deloc neinspirat, ,,Cioban la stele”), nu putem să nu avem unele rețineri pentru diverse alte dialoguri sau aprecieri pe care Dumitru Brădățan le-a înglobat, alături de cele menționate. Așa se face că există nu puține schițe ale unor asemenea intenții de abordare, precum și alăturarea unor referiri jurnalistice lipsite de autoritate valorică, după cum plutesc de-a lungul culegerii prezente formulări dialectale sau opinii nefericite care nici într-un caz nu-și justifică includerea în volumul la care ne referim. N-are rost să apelăm la exemple. Cu o privire mai puțin îngăduitoare, autorul le va regăsi imediat fără dificultate. Tot atât de utilă i-ar fi lui D.B. parcurgerea diverselor formulări sau formule ,,personale”, care țin mai mult de exprimarea orală și nu de cea despre care vorbim. Concluzionând, nu rămâne (dincolo de punctările exigente ce trebuia să i le amintim doar) decât să-l felicităm pe Dumitru Brădățan, totuși, pentru cutezanța de a-și aduna aceste secvențe publicistice pentru o primă carte de profil, așa după cum reiese și din cuvintele măgulitoare ale prea-cunoscutului scriitor Vasile Andru, înscrise în prefața sau așa-zisa prefață a volumului, și să adăugăm că tentativa sa (materializată deocamdată în acest volum) ar putea deveni în viitor un reper pentru istoria culturală a Sucevei.