D’ale politicii (212)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Bulă. Nu vă era dor de istețul „anonim” antisistem? Mie (cam) îmi era dor, așa că m-am bucurat atunci când am citit următorul banc „postdecembrist” (mă tem că românii de rând sunt azi atât de săraci, de triști, de dezamăgiți de conducătorii lor încât nu-s nici măcar în stare să-l reanimeze pe simpaticul Bulă, acest Păcală salvator, compensator al frustrărilor noastre trecute). În fine… Consemnez anecdota. Învățătoarea: dacă eu aș băga mâna, cu nesimțire, adesea pe nesimțite, în buzunarul unui cetățean oarecare…, cum m-aș numi eu? Bulă: Guvernul României! Wrong: răspunsul corect era „hoț”. A dracului cretin, Bulă… > Capone (Al). O recentă apariție editorială, datorată unui mare „penalist” francez (L.M. Fedida) confirmă și explică de ce – și cum – gangsterul a fost condamnat prin… fraudă judiciară (!) la 17 ani de recluziune. America oficial „virtuoasă” a anilor 1920 nu mai putea tolera abuzurile, sfidarea acestui infractor. Batjocură ajunsă la paroxism după un adevărat carnagiu în care pistolarii lui Capone au lichidat 8 membri ai unei bande rivale, fiind îmbrăcați – aici a fost greșeala! – în… uniforme de polițiști. Deoarece autoritățile corupte din Chicago aveau „mâinile legate”, Washingtonul l-a arestat pe temutul gangster sub acuzația de fraudă fiscală. Măcinat de un sifilis contractat în tinerețe, „marele Al” își va pierde, treptat, judecata. Va muri în anul 1947 în celebra închisoare Alcatraz. > Chewing-gum. Fiecare dintre noi am fost deranjați, cândva, de indivizi care mestecă mecanic, în prezența noastră, gumă. Inclusiv – involuntar – bătrânica excedată de „rumegătorul” ei vecin de compartiment de tren: „Domnule, e inutil să-mi tot vorbiți, eu sunt complet surdă…”. > Criza. Un amic deștept încearcă să mă convingă că criza economică generează mai multe depresii grave decât divorțul. E firesc – argumentează el –, în vremuri de criză pierzi, să zicem, jumătate din avere, dar păstrezi, orișicât, nevasta… Și ăsta – îl întreb pe filosoful de cartier (evident, divorțat) – ar fi neapărat, obligatoriu, un câștig? (În fine, sper ca soția mea, a ta, să nu citească articolul ăsta!) > Explicație (logică). „De ce beau, mă tot întrebați ? Beau pentru că am deprins acest obicei, beau pentru că prietenii mei îmi oferă, veseli, această ocazie… Dar cel mai adesea beau pentru că nu am altă ocazie, pentru că nu am prea des ocazia de a întâlni oameni deștepți, interesanți…” (Cervantes) > Grabă. „Din grabă și superficialitate subestimăm puterea unei întâlniri fericite, a unui surâs, a unui cuvânt bun, a unei urechi care se apleacă pentru a te asculta cu simpatie, valoarea intrinsecă a celei mai mici atenții primite sau dăruite. Iar toate acestea – și fiecare în parte – au puterea de a schimba o viață, o existență, un destin uman.” (L. Buscaglia) > Necrologist. De vreme ce există calitatea, funcția de „editorialist”, de ce n-am recunoaște-o, valida-o aici și pe aceea numită în titlu? Mai ales că prea puțini oameni sunt experți în acest dificil (credeți-mă: mă crispez și mă blochez total atunci când prieteni ori colegi mă desemnează pentru asemenea prestații comemorative!) și delicat „gen publicistic”… Faptul că Ion Iliescu este cel mai calificat și eficient „necrologist” din istoria noastră recentă mi l-a confirmat, recent, cu documente, Lavinia Betea. Ea însăși, cred, cea mai autorizată și credibilă cercetătoare a istoriei comunismului românesc. Astfel am aflat că I.I. fusese autorul discursului – plin de regrete, de lacrimi și de angajamente repede uitate de rostitor – ținut de Ceaușescu la catafalcul lui Dej, în 1965. Ca să vezi… După alți 24 de ani, tot Iliescu va fi cel care va scrie – mă rog, va dicta, va sugera – „necrologul” lui Ceaușescu. Nu mai aduc vorba despre alte „ferparuri” – în sens politic, nu neapărat funerar – inspirate ori impuse de imbatabilul personaj mai sus numit: Năstase, Geoană etc. Un argument în plus în favoarea credinței mele că Ion Iliescu este – și va mai rămâne, mă tem! – cel mai tare (să nu zic, acum, că și unicul…) politician român deplin, total al perioadei postbelice românești. Nu e adulație, ci realism (la mine, la el…)! Judecată de valoare (sinonimă – să fim realiști – în politică, numai cu eficiența, cu influența, nicidecum cu inima, cu sentimentul, cu iubirea). Ingrediente la care, periodic, mai noii cerșetori de voturi fac apel, disperat. Ca să zâmbim nițel, invoc – și adaptez, mă rog – o vorbă a bravei mele bunici Domnica: „«Bunica» asta (I.I.) o să ne îngroape pe toți…” Să fie sănătoasă…! > Noroc. Mă tem că am mai consemnat neconvenabila, „imorala” alegație următoare. Dar îmi place, că e frustă: Norocul garantat 100% este, orice am zice, egal cu șansa de a te fi născut ca fiu unic al unei familii de miliardari… > Posesie. A avea înseamnă a te îngrijora. Ceea ce nu ai – exceptăm pulsiunile obsesive – nu îți creează griji și necazuri. > România. O posibilă definiție: țara în care portofelul tău coboară cu o stație înaintea ta… Ori (ca să confirm sloganul dnei Udrea), „The land of choice”: banii sau viața!? > Soacră. Amestec de condimente ce se consideră pe sine unul universal valabil, de vreme ce „se amestecă în orice”. > Sicilia. „Aici femeile sunt mai periculoase decât împușcăturile.” (Francis Ford Coppola) > Trei. “Iată cele trei lucrări esențiale. A vedea este lucrarea ochilor. A observa este cea a spiritului. A contempla este lucrarea sufletului. Oricine ajunge la cea de-a treia lucrare poate intra cu dreptul în domeniul artei.” (Emile Bernard) > Voiaj. „Adevărata călătorie nu constă în a căuta locuri și destinații noi, ci în a avea, a-ți păstra o privire nouă, proaspătă asupra lucrurilor și locurilor.” (Marcel Proust)