D’ale politicii (210)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Antropofagie. O culme a plăcerii carnale. (G. Elgozy) > Avocat. Un proiect de lege propus de asociațiile de protecție a animalelor propune înlocuirea cobailor cu… avocați. Argumentele sunt fără cusur: există deja mai mulți avocați decât cobai, lumea e mai atașată sentimental de șoriceii albi decât de avocați. În fine, există anumite lucruri pe care și un cobai ar refuza să le facă… > Coco (Chanel). Iată câteva din aforismele datorate neuitatei doamne a eleganței franceze. Luxul nu este opusul sărăciei, ci al vulgarității. Moda nu există dacă nu coboară în stradă. După vârsta de 30 de ani, orice femeie trebuie să aleagă între fundul și obrazul ei. Moda se demodează, stilul niciodată. Singurii ochi frumoși sunt cei care te privesc cu tandrețe. > Lene. Virusul care îmbolnăvește, grav, voința. > Logică. Știință care îi împiedică pe bărbați să înțeleagă femeile. > Marino (Adrian). Personalitate remarcabilă (dar contradictorie, controversată) a culturii române. Întrebat „cum se raportează” la orgoliosul și sentențiosul A.M., Petre Țuțea a răspuns – în felul său inimitabil – că se raportează la fel ca țiganul la „Tatăl nostru”. Parabola – nu numai savuroasă, ci și pilduitoare, o metaforă a „cântatului după ureche”, de fapt una fără legătură exclusivă cu A. Marino, ci doar pricinuită de invocarea numelui respectabilului cărturar ardelean – merită transcrisă. „S-a dus un țigan și l-a rugat pe preotul din sat: «Părinte, săru-mâna, am venit să mă înveți și pe mine o rugăciune, ca s-o spun zilnic acasă cu copiii și cu nevasta, pentru că și noi, țiganii, vrem să devenim (sic ! n.n.) oameni credincioși»… Preotul i-a citit „Tatăl nostru”, rugăciunea esențială, omul a repetat-o, cuminte, de trei ori, a afirmat că a învățat-o „dumnezeiește” și a plecat, fericit, acasă. Dar… duminica următoare țiganul a venit din nou la biserică, și-a cerut cu umilință iertare că a uitat rugăciunea, preotul i-a recitit-o… L-a pus s-o repete de cinci ori înainte de a-l slobozi iar în țigănie… Când l-a văzut și în a treia duminică după slujbă (una la care țiganul nu participase deoarece căuta niscai scurtături spre Divinitate, n.n.), în pridvorul bisericii, popa s-a înfuriat, crezând că țiganul își bate joc de el… «Iertare, părinte, noi suntem neam oropsit, nu prea avem ținere de minte…» Înduioșat, părintele a cedat: « Bine, țigane, eu ți-o spun și de data asta, însă iar o să mă pomenesc cu tine că ai uitat-o»… «Ba n-o să te pomenești, săru-mâna, părinte, că de data asta – și scoase de la subsuoară instrumentul – eu o iau pe vioară!»” Minunată, polivalentă, actuală azi până la demență, fabulă „marca Țuțea”… Țiganul „moare” țigan – iar Țuțea, evident, nu se referea, neapărat, la etnie, ci la o atitudine, la un mod de viață și de valorizare dincolo de aceasta. > Pasiune. Pasiunea este ca un uragan, o tornadă, un tsunami. Ea nu are cum să se manifeste fără violență, patimă, stricăciuni (dacă e reală și nu doar mimată). Nu există pasiune liniștită, amorțită. > Solitudine. A fi înconjurat de o mulțime de oameni pe care inima ta nu-i vede. > Țuțea (Petre). Acest „ultim Socrate” modern este viu în conștiința celor care l-au cunoscut și admirat. Definiția dată de el omului civilizației tehnicizate și materialiste rămâne de o dureroasă actualitate. Omul de azi, omul autonom este omul fără Dumnezeu, omul care „face pe deșteptul”, ajungând, în cele din urmă, să trăiască în idolatria închipuitei sale deșteptăciuni. Nu programul doctrinar și promisiunile – credea, premonitoriu, acest martir – sunt esențiale pentru un politician, ci calitatea lui interioară. „Atâta se realizează politicianul pe sine câtă capacitate de înțelegere și dragoste are el pentru neamul lui”. Din „orgoliu național” Țuțea refuza să evoce umilințele suferite în pușcăriile comuniste, deoarece „nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român… Păi cum să spun eu că am fost pălmuit? Se poate? Mă sinucid dacă declar asta”. Sfatul dat tinerilor este pilduitor (și trist): să nu mai schingiuiască semenii lor! E o rușine și o dezonoare. Un cuvânt care smerește, ca o palmă trezitoare peste trufia unor vremelnici călăi. Întrebat dacă mai crede în viitorul acestei țări, gânditorul considerat de prietenul său Emil Cioran ca fiind cel mai deștept român a răspuns fără ezitate: Cred, păi de aia am și suferit. Păi și acum, dacă mă scoateți și mă puneți la zid pentru poporul român, strig: Excelsior! > Vârstă. Ai ajuns la „o vârstă” când ți se întâmplă – separat sau simultan – una ori mai multe dintre următoarele: 1. Stingi lumina pentru a economisi, nu pentru a crea momente romantice. Consecință: eviți mesele în doi, la lumina lumânărilor, din cauză că nu poți citi bine meniul. 2. Observi că oglinda – în fața căreia, copil, te grozăveai, strâmbându-te – se „răzbună” cotidian pe tine. 3. Toate încep să te doară…, iar ceea ce nu te doare nu mai funcționează.