George Sârbu
Mi-e greu să-l cred însă pe maestrul George Sârbu, când îi aud râsul sănătos, deschis, glumind, într-o clipă de mulțumire sufletească. Are încă în el eleganță și replică boierească, deși toată viața, chiar orășean fiind, a fost un iobag, un artist iobag dedicat până la ultima lui celulă muncii în folosul folclorului curat bucovinean, a folclorului moldovenesc, a tot ce-i bun și curat românesc. Maestrul își scoate pălăria imediat ce intră într-o cameră, sărută mâna doamnelor și, când vine să șadă, aduce întotdeauna o floare. Are mereu grijă de chica-i albă ca neaua, rărită, de-o lungime boemă încă, ce-i atinge gulerul sacoului. Are, împreună cu lentoarea mișcărilor dată de vârstă, o cochetărie tomnatică decentă, de bătrân artist, ce a iubit și suferit pătimaș, deopotrivă. Îmi amintesc însă cuvintele scrise către cei mai dragi lui, cu convingerea că maestrul va găsi iar rezerve de vigoare fizică, sufletească, artistică, așa cum a găsit de atâtea ori când viața și oamenii l-au nedreptățit, ignorat, blamat. “Mi-a fost greu, adesea, mi-au stat potrivnici oameni meschini, dar trufași, deviindu-mi cărările, dar nu și Calea. Am acceptat să pășesc pe cărări ocolitoare doar pentru a nu păși peste oameni, ignorându-le răutatea. Uneori m-am simțit ostenit, dar mereu am prins puteri noi, sorbind din Apa Vie a credinței neamului românesc”. Un copil altfel Maestrul George Sârbu a împlinit, în februarie anul acesta, 75 de ani. S-a născut într-o familie cu credință în Dumnezeu, cu harul artistic împletit în sânge de tatăl său, Ioan Sârbu, violonist și șef de orchestră în Botoșaniul plin de intelectuali și oameni de cultură al anilor ’30 – ’40. A fost „un copil altfel”, cum spune singur, un copil care se visa cântând, înălțându-se la cer și plutind pe sunete îngerești, al treilea din cei patru copii ai familiei. Tatăl i-a dat „microbul”, mama i-a pus flori în suflet, amintirea ei luminoasă păstrându-și pentru el claritatea până astăzi, iar cele două surori i-au dat dragostea lor. Constantin, fratele mai mare, a fost singurul copil care a primit educație muzicală, devenind ulterior un renumit acordeonist. La acordeonul său a început de altfel George Sârbu să scoată, nativ, muzica ce-l „bântuia” înlăuntru, mult înainte de a ști că „do” e do și „mi” e mi. Avea 8 ani când, învățând singur tehnica acordeonului, cânta deja la serbări școlare și la spectacole organizate la căminul cultural. Tatăl său l-a luat și la restaurantul în care cânta cu orchestra, mulți artiști, colegi de breaslă din țară mirându-se atunci de talentul celui mai mic „Sârbu”. Dragostea pentru Dumnezeu i-a intrat copilului în suflet pe viață nu numai datorită educației părintești, ci și din zilele când cânta, „după ureche”, în corul Bisericii „Sfinții Voievozi” din Botoșani, alături de tatăl său. Muzica i-a ținut copilului și de foame și de sete, în anii grei de după război, dar el își dorea să facă mai mult, dorea să studieze. Școală de muzică nu exista în Botoșani la acea vreme, așa că micul George și-a perfecționat în continuare interpretările instrumentale hrănindu-se doar din talentul cu care fusese înzestrat de Dumnezeu, participând la repetițiile fratelui său. Primele noțiuni de teorie muzicală le-a primit de la dirijorul secund al Filarmonicii din Botoșani. Da, să trăiți ! Orchestrez… George Sârbu nu avea încă 15 ani când umbla și se implica peste tot unde se făcea muzică, se cânta și se dansa, în general în preajma Casei Culturii din Botoșani, „stârnindu-i-se” în acea vreme și interesul de culegător de folclor. Avea doar 22 de ani când artiști ieșeni celebri precum Vasile Cănănău sau frații Crețu îl recunoșteau ca acordeonist și îl lăudau, dar George Sârbu era dornic de mai multă „carte”. Pentru asta a plecat la Iași, unde ziua studia la Școala populară de artă, iar noaptea cânta în restaurante. În armată, la Ansamblul de Estradă al Armatei din București mai precis, a cunoscut George Sârbu o lume muzicală de nivel superior, devenind totodată un orchestrator serios, după ce a executat „la ordin” orchestrația unui număr de coregrafie. Ofertele venite din partea Orchestrei de muzică popu-lară a Radiodifuziunii sau din partea Ansamblului de Estradă „Constantin Tănase” nu l-au tentat, George Sârbu preferând, după armată, să se întoarcă acasă, la Botoșani, la „Garofița”, orchestra de amatori a primăriei, unde cântau tatăl și fratele lui și unde avea prieteni și îndrumători. Pentru câțiva lei, el a cântat aici, a orchestrat numeroase piese pentru soliști, a și dirijat, aducând mereu publicului folclor din zona Botoșani, pe care nu ostenea niciodată să-l culeagă și să-l transpună în cântec și joc. Făcea acasă, lângă ai lui, ceea ce își dorea, și era fericit. Aproape 10 ani dedicați Bucovinei și Ansamblului „Ciprian Porumbescu” George Sârbu, deja folclorist și muzician cunoscut, a devenit cetățean al Suceavei în 1961, solicitat fiind de conducerea regiunii la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, aproape concomitent cu constituirea orchestrei de muzică populară a ansamblului. La Suceava, George Sârbu a făcut ce făcuse și la Botoșani și ce știa mai bine: a muncit. Pe de o parte ca instrumentist în orchestră, pe de altă parte ca orchestrator, culegător de folclor din Bucovina. Între 1962 și 1969, George Sârbu a publicat singur sau în colaborare cu alți muzicieni patru culegeri de cântece și jocuri populare vechi și noi. Din bogăția folclorică a zonei a prelucrat și creat repertorii instrumentale și vocale pentru cei mai mari soliști pe care Ansamblul „Ciprian Porumbescu” i-a avut vreodată, adevărate valori naționale. Este vorba de Sofia Vicoveanca, cea mai celebră și mai minunată voce a Bucovinei, Alexandru Bidirel, pe care maestrul Sârbu îl numește „ultimul mare violonist al Bucovinei”, Silvestru Lungoci, artistul care cânta la o mulțime de instrumente de suflat arhaice. În calitate de șef de secție și dirijor al orchestrei populare a ansamblului sucevean, George Sârbu și-a intensificat activitatea, deplin loial crezului de-o viață: culegerea de folclor și promovarea tradițiilor autentice. În paralel, el și-a completat studiile, absolvind la fără frecvență liceul de muzică și, în ’73, tot la fără frecvență, Conservatorul, fiind numit oficial la conducerea Orchestrei populare a Ansamblului „Ciprian Porumbescu”. Spectacolele de folclor organizate de el impresionau și aduceau public la sală, dar și câștigau ani la rând edițiile Festivalului „Cântarea „României”, înaintea altor ansambluri cu nume mai grele. Cu Sârbu director artistic, orchestrator, aranjor și dirijor, orchestra ansamblului, soliștii profesioniști și amatori, au făcut sute de înregistrări la radioul central și regional, au participat la emisiuni tv, au scos zeci de discuri la „Electrecord”, albume ce le-au adus recunoaștere și celebritate națională. Alungat din ansamblu de „băieții deștepți” ai vremii Se pare că „băieții deștepți” nu s-au născut doar în ultimii 20 de ani. După aproape 10 ani de dedicare totală Ansamblului „Ciprian Porumbescu” și folclorului bucovinean, George Sârbu a trebuit să dispară de la conducere pentru că alte persoane dăduseră puternic din coate pentru același loc. „Mă simțeam prea umilit ca să mai rămân în ansamblu, așa că am dat curs invitației conducerii Orchestrei populare «Plaiurile Bistriței» și am plecat la Bacău. A fost o perioadă când am muncit cu sete, zi și noapte. Ziua mă ocupam de orchestră, dirijam, organizam spectacole, culegeam cântece de la rapsozii din zonă, iar noaptea scriam aranjamente muzicale pentru orchestră”, își amintește maestrul Sârbu. Dedicat pasiunii sale, a luat-o de la capăt și la Bacău cu spectacole în premieră, înregistrări radio, discuri la Electrecord, câștigând, de data aceasta cu orchestra „Plaiurile Bistriței”, locul I la festivalurile vremii. George Sârbu a fost aproape 6 luni la conducerea Ansamblului „Ciocârlia” din București, dar ritmul Capitalei, oamenii cu care a lucrat, l-au sufocat și, după o perioadă de activitate în Iași, s-a întors la Bacău. Anul 1990 este pentru el, probabil, anul cel mai urât din viață. Nici anii de război, nici foametea de după, nici sărăcia nu l-au marcat și nu l-au mâhnit mai tare decât cele petrecute în 1990, an când a revenit, în ianuarie, la conducerea Ansamblului „Ciprian Porumbescu”. În octombrie același an, George Sârbu a suferit o intervenție chirurgicală, iar omul pe care l-a lăsat în locul său pe perioada refacerii i-a închis în nas ușile ansamblului și posibilitatea de a se mai reîntoarce la post. „Balada”, copilul lui George Sârbu Maestrul Sârbu are trei copii – Cătălin, Mădălin și Oana, toți trei instrumentiști și vocaliști „îmbolnăviți” de talentul artistic al neamului Sârbu. Cel de-al patrulea copil al maestrului este „Balada”, ansamblul pe care George Sârbu l-a înființat în 1992 și l-a condus și promovat în același spirit tradițional bucovinean. Și treaba nu a fost ușoară la „Balada”, care „încăpea” greu pe lângă ansamblul reprezentativ al Sucevei. Ansamblul cel nou și-a schimbat sediul în nenumărate rânduri, artiștii repetau în cele mai ciudate și mai mizere săli, dar „Balada” a ieșit cu spectacole an de an de Crăciun și de Paște. Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, prin grija personală a chiriarhului ÎPS Pimen, a luat sub oblăduire „Balada”, astăzi organizată și în forma unei fundații. Responsabilitatea copiilor talentați, iubitori de folclor, a fost preluată de-o vreme de Oana Maria Sârbu Botezat, fiica maestrului. Artistul ar vrea să mai facă, să mai scrie, dar ochii nu-l mai ajută, a făcut și diabet. Suferă că nu mai poate munci noaptea, liniștit, doar cu el însuși, meditând, visând, scriind cu creionul la lucrările sale. „Dacă nu erau arta, creația, pasiunea mea, nu știu cum aș fi putut supraviețui. Știu că atunci când încep să scriu, mă detașez chiar și de dramele sufletești”, spune el. „E prigoana mai aprigă decât înainte” Soliștii suceveni, dar și din țară, mai toți au avut de câștigat în repertorii, calitate artistică și faimă datorită muncii și pasiunii lui George Sârbu. Între anii 1970 – 1990, dar și câțiva după, Sârbu a contribuit ca folclorist, orchestrator și aranjor la realizarea a aproximativ 30 de discuri și ulterior CD-uri cu piese reprezentative din folclorul bucovinean, aparținând mai ales marilor soliști vocali și instrumentali ai zonei. Printre ei sunt Silvestru Lungoci, Alexandru Bidirel, Sofia Vicoveanca, Mina Pâslaru, Alexandru Havriliuc, Constantin Sofian, Doina Lavric, Margareta Clipa, Angelica Flutur, Leonard Zamă, Dana Dăncilă, Viorica Macovei, George Finiș, mari artiști ale căror interpretări au adus, lor și Bucovinei, mândrie și faimă. Alături de aceștia alți circa 20 de interpreți din țară au apelat la George Sârbu pentru realizarea unor albume de muzică populară. Unii dintre ei au uitat cine i-a ajutat, cine le-a cules piesele, cine le-a orchestrat, aranjat și cine le-a creat repertoriul, iar sufletul maestrului doare la gândul acesta. „Ce să mai spun, am fost în spatele unor realizări ale artiștilor care n-au priceput că grâul nu crește din pământ negru și bun, fără cer, fără apă și lumină. Sau dacă au priceput asta n-au recunoscut-o niciodată. N-au spus un cuvânt de mine o seamă dintre ei. Doar ceva acolo, eram băiatul cu paiul în mână care dirija orchestra”, a spus el. La 75 de ani, cu sufletul amar, maestrul George Sârbu speră ca, într-o bună zi, să-i fie recunoscute drepturile de autor pentru creațiile sale folosite în spectacole sau în repertoriul artiștilor cu care a colaborat. „Cer de mult și aș vrea poate să-mi dea niște bani, pe care i-aș da la Fundația «Balada», pentru promovarea tradițiilor laice și religioase. Dar eu știu? E prigoana mai aprigă decât înainte. Sunt nemulțumit din cauza asta, dar îmi dau seama că, fără voia lui Dumnezeu, nu se poate face nimic”, a încheiat maestrul.
Comentarii