La Nelu-Costelu

Printre recentele știri de tabloid s-a numărat și aceasta, referitoare la un vecin (botoșănean) înțărat pe pământ american și devenit oarece patron de restaurant: Nello (de-acasă îi zicea Nelu, dar s-a făcut Nello, poate simțind că în sânge și porniri va fi având ceva din… Costello-mafiotul, care și acela își schimbase numele, din Castiglia). Lapidar, în România se scrie că americanul Nello își trata angajații aidoma sclavilor. Nu că i-ar fi pus în lanțuri pe plantația sa din New York de uischi, salate și friptane, ci că îi punea să presteze câte 60 hours/week (fără „suplimentare”), că îi învăța ca pe clienți să-i jumulească băgându-i în ceață cu prețurile meniurilor etc.

 

Dar aceasta nu pare deloc a fi o „tragedie americană” ci o poveste românească de doi bani, cu înmiită repetiție! Dacă slujbașii lui Nelu-Costelu se vor fi revoltat, treaba lor, dar vestea pe pământul de-acasă al lui Nelu e o anecdotă oarecare, fără zâmbete și fără happy end, fiindcă aici (și nu-i vorba, desigur, doar de crâșme!) ea e intrată, ca un drog, nicidecum american, în sângele a o mulțime de salariați pe leafă mică și pripită a stăpânilor zice-se „capitaliști”. Iar ăștia, salariații, ca niște adunați de pe drumuri ce sunt în ochii unui Nelu-Costelu, nici gând să protesteze, căci dacă da, a lor e strada, a lor e câmpul și ai lor sunt câmpii. La Nelu-Costelu se lucrează bine; trăiește el și ajute-l-ar sfinții să te țină în cârcă, pe două parale, și pe neghiobul de tine!