O meserie grea devine, iarna, incredibil de grea !

Cu siguranță, una dintre cele mai grele meserii din lume este aceea de feroviar, fie că vorbim despre mecanici de locomotivă, revizori tehnici de vagoane, impiegați sau agenți de la linie. Iarna cu zăpada, viscolul și celelalte “cadouri” ale anotimpului rece transformă o meserie grea în una incredibil de grea!

 

Mi-am dat încălțămintea cu cremă, să fie cât de cât rezistentă la stratul de zăpadă consistent din traficul pietonal bucureștean și am pornit spre Gara de Nord să… îngheț alături de ceilalți feroviari până a pleca trenul spre Suceava. Ei bine, în doar 3 ore, în care totuși m-am mișcat și mă puteam retrage când și când sub acoperișurile peroanelor Gării de Nord, am devenit o ființă încremenită la mâini și la picioare, cu frigul în oase și în mușchi, cu bocancii uzi și cu mintea… – puțin zis – înghețată. Dar cei care lucrează în slujba căii ferate cu al lor program de 8-10-12-14 ore? E de-ajuns să petreci o singură zi din aceasta, cum au fost cele de 25 sau 26 ianuarie 2012, și nu-ți mai trebuie nimic. Și, totuși, trenurile circulă, foarte greu, macazurile se încăpățânează să răspundă corect la comenzile electrice, gheața și zăpada formează obstacole serioase în calea giganților de fier și totul se transformă în zeci de minute sau chiar în ore pierdute în ger de călătorii dornici să ajungă la casele lor. Nu spun asta din perspectiva omului care stă în spatele ecranului de calculator, ci o spun din perspectiva călătorului căruia îi întârzie la plecare trenul cu care ar trebui să ajungă acasă după zeci de zile de stat departe, din perspectiva călătorului care se bucură de un aer cald în compartiment, din perspectiva călătorului care ajunge, în siguranță, la casa lui. Aaa… și din perspectiva pasionatului care se duce și admiră minute la rând suluri de zăpadă făcute praf în urma trenului InterRegio 1653, București Nord – Vatra Dornei Băi. În condițiile în care vremea de afară nu-ți permite să te deplasezi pe propriile picioare nici câteva sute de metri… trenurile, cum-necum, își fac cale prin vremea cumplit de năprasnică și, comandate de oameni pricepuți și cu simț de sacrificiu, fac ce știu ele mai bine: mențin vie mișcarea în această lume flămândă de mișcare! (TUDOSĂ MIHAI MARIAN, Facultatea de Transporturi, UPB)