Zăpezile de altă dat’

Fie că recunoaște, fie că ba, aproape oricine are nostalgii. Zic „aproape” fiindcă există impresia că doar cei foarte tineri par a n-avea așa ceva. Însă dacă nu știți, veți rămâne poate surprinși să aflați că termenul a fost născocit, pe când D. Cantemir era copil, de un student elvețian la medicină, de 20 de ani neîmpliniți, pentru a numi sentimentul (noi i-am spus „dor”, de la durere) de care sufereau mercenarii suedezi aflați prea departe de casă.

 

Așadar, sub Alpi, boleau ei crunt după zăpezile de odinioară, de-acasă. Iar boala nu li s-alina fără, măcar, promisiunea că li se va da dezlegare de-ntoarcere… Că va fi fiind vorba despre încălzirea globală, că vor fi fiind și alte pricini, iată că-n multe ierni din urmă am ajuns să ducem dorul omătului sublim de altcândva. Poate nu doar a omătului, dar acum noi despre omăt vorbim (…și nu e loc aici pentru a spune mai mult despre perspectiva mitică, universală, asupra vârstei, a dușilor ani – adesea neștiuți! – „de aur”, ce-ntotdeaun-au fost mai buni). Iar acum slobozi cerul zăpadă cum se cade iernii știute din amintiri să aibă și, gata, ne-am speriat! E iarna iarnă, iar dintre noi unii arată că nu mai vor să știe cum e iarna, cu zăpezi, cu ghețuri și crivăț. Ne-a părăsit dulcea nostalgie, am uitat gândul că omătul nu ține-o veșnicie?…