V.GH. POPA, NICOLAE LABIȘ, VALERIU BOGDĂNEȚ

Între multiplele sale prerogative cu faste consecințe în planul vieții spirituale, Fălticenii se remarcă și prin aceea că au izbutit să adune, ca într-o veritabilă galaxie, personalități stelare ale culturii române provenite și din alte zone ale spațiului românesc, mai apropiate sau mai îndepărtate de acest miraculos epicentru deosebit de fecund.

 

Ar trebui, pe această linie, întreprinsă o investigație ad-hoc, spre a se vedea care sunt izvoarele atrase aici ca de o matcă magnetică sui generis. Deocamdată, să remarcăm concomitența a trei personalități, diferite ca vârstă, orizont al preocupărilor și anvergură valorică, pe care destinul le-a făcut să se întâlnească aici într-unul dintre momentele socio-politice deloc dintre cele mai faste (dar oare vom fi trăit cu adevărat și de acelea?) ale istoriei noastre. Pentru a nu ne pierde în considerații alambicate pe această temă pe care mai mult o încifrează cei ce vor a o descifra (ca să folosim o formulă eminesciană), să notăm că, așa cum se va vedea din scrisoarea de mai jos, e vorba de un om al locurilor – Nicolae Labiș (n. 02.12.1935, Poiana Mărului, Mălini – m. 22.12.1956, București) și despre doi „străini”, stabiliți aici, veniți fiind de pe alte meleaguri: Vasile Gh. Popa (n.23.11.1912, Mălureni, Nicorești, jud. Tecuci – m. 18.07.1976, București), descălecat din Țara de Jos a Moldovei, și Valeriu Bogdăneț (n.26.06.1932, Soroca), originar tocmai din înstrăinata noastră Basarabie – ambii reprezentând două unghiuri spirituale, cu deschideri diferite, plasate la baza triunghiului al cărui vârf îl știm ca fiind Poetul prin excelență. Vasile Gh. Popa s-a remarcat ca poet, folclorist, prozator, memorialist, istoric literar a cărui operă se întregește editorial mai degrabă în postumitate, iar Valeriu Bogdăneț este un remarcabil artist fotograf, traducător din literatura rusă și om de cultură băcăuan, dar fost elev, ca și Nicolae Labiș, al profesorului Vasile Gh. Popa la Liceul Nicu Gane din Fălticeni. Spațiul nu ne permite să intrăm în detalii prelungite, dar scrisoarea de mai jos ne dă o idee despre relația de frumoasă prietenie, cu păstrarea limitelor și proporțiilor de rigoare, dintre cele trei personalități menționate mai sus. Înainte de a purcede la reproducerea scrisorii adresate de Vasile Gh. Popa fostului său elev, Valeriu Bogdăneț, să precizăm că relații despre acesta din urmă pot fi extrase din cartea „Nicolae Labiș, Corespondență”, publicată de noi în anul 2009, iar despre profesorul Popa vom afla mai multe din cartea sa Nicolae Labiș elev al Liceului Nicu Gane ce stă să apară, sub o dublă îngrijire: Mihai Iacobescu și Nicolae Cârlan, la o editură suceveană. Așadar, scrisoarea: Fălticeni, 6 iulie 1970 Dragă Valerică, Întâlnirea cu mata mi-a adus o mulțime de lucruri și mi-a picurat un strop de înviorare în apa tulbure și alterată de un iremediabil plictis, a sufletului. Și mai ales mi-a adus aminte de chipul minunat și fraged și pur și plin de minuni și ager ca o lamă de oțel fin, al lui Labiș. A fost prietenul bun, de gând și de taină, al matale. Scrisorile numeroase pe care le ai de la el, sunt o adevărată comoară! Atunci când ni-am întâlnit, îți sugerasem ideea ca la începutul acestui an școlar, la festivitățile Centenarului Liceului Nicu Gane (ar fi fost mai bine poate să se numească Liceul Nicolae Labiș), în cadrul sesiunii științifice, mata să prezinți o comunicare despre Labiș, pornind de la prietenia intimă care v-a legat, de la numeroasele scrisori pe care le ai de la el, de la timpul petrecut împreună la acest celebru liceu fălticenean. Îmi îngădui acuma să-ți sugerez titlul unei asemenea comunicări: Chipul lui Labiș în corespondența sa. Sau: Labiș și corespondența sa. Sau: Labiș și prietenia. Mata poți găsi un titlu și mai potrivit dar important mi se pare ca mata să încerci să creionezi un portret labișian pornind de la trei surse: anii petrecuți împreună în liceul fălticenean, anii de prietenie postliceală, scrisorile… O comunicare despre Labiș, la această sesiune științifică a Liceului Nicu Gane, prezint și eu, cu titlul: Labiș, elev al liceului nostru. Dar eu îl privesc și îl prezint pe Labiș de pe poziție de fost profesor al lui. Mata îl prezinți de pe poziția de coleg de școală, coleg de generație, coleg de idealuri și de bătălie comunistă și mai ales de pe poziția de prieten intim. Ați mâncat împreună, ani la rând, pâinea și sarea sfântă a Prieteniei și acesta e un lucru extraordinar. În felul acesta, privit și prezentat din două perspective, chipul lui Labiș s-ar întregi și ar fi un pios omagiu adus și lui, Poetului, și liceului acestuia care a avut norocul unic să adăpostească pe băncile sale oameni și destine ca: Mihai[l] Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Ion Dragoslav, Artur Gorovei, Anton Holban, pictorul Aurel Băeșu, sculptorul Ion Irimescu, actorii Vasiliu-Birlic, și Jules Cazaban, Mihai Șerban, pictorul scenograf Dan Nemțeanu, pictorul Teodor Tatos, sculptorul Vasiliu-Falti, dramaturgul Horia Lovinescu, Constantin Ciopraga etc. Ce spui? * În întâlnirea noastră am discutat, în treacăt, despre Labiș și Serghei Esenin. Labiș, dragul meu, făcuse prin 1955 o adevărată febră pentru Esenin. În toamna acelui an mi-a bătut în ușă și fără prea multă introducere mi-a spus: am venit să vă întreb ce părere aveți despre Esenin. Avea atunci aproape douăzeci de ani dar mi se părea tot mic, tot fragil, tot un fel de porțelan neobișnuit de însuflețit, cu părul tot în ochi. Dar ochii lui, ochii pe care-i cunoșteam atât de bine, aveau de data aceasta o strălucire ciudată, încărcată de un patos și o durere ascuțită. M-am speriat puțin și am încercat să ocolesc răspunsul dar el nu m-a slăbit: Tovarășe profesor să fiu bine înțeles. Doresc să știu părerea d[umnea] voastră despre Serghei Esenin. Pentru asta am venit. Mi-am dat seama că tonul imperativ pe care-l folosea venea și de la faptul că era ușor amețit. Cu cine băuse? Pentru prima oară îl vedeam așa și faptul m-a îndurerat. I-am spus părerea mea care în esență era următoarea: nu e cel mai mare poet rus, dar fără îndoială e cel mai poet. S-a străduit să mă convingă că Serghei n-a fost numai cel mai poet dar și cel mai mare poet rus. Mi-a recitat o puzderie de versuri. Cele mai multe din ciclul Moscova Cârciumărească [sic]. Am să povestesc odată, mai amănunțit, ce s-a mai întâmplat în acea toamnă, în ziua aceea de neuitat pentru mine. Deocamdată, precizez doar, pentru mata, prieten adevărat al lui Labiș, că am coborât împreună strada Ion Creangă (Ulița Rădășenilor) apoi la insistența sa am urcat pe strada Maior Ioan și am poposit la Băncuța (mata știi unde vine). Acolo, tot la insistențele lui am băut bere. Eram turburat și îndurerat peste măsură. Copilul acesta, exemplarul acesta uman atât de deosebit, pe care-l cunoșteam de atâta vreme – și pe care credeam că-l cunosc bine – mi se arăta pentru prima oară frământat și chinuit, bântuit de umbre și de angoase. Prin ochii lui și prin sufletul lui, vedeam aproape concret, cum se târau, ca niște trâmbe de nori, versuri și imagini eseniene. I-am prins, la un moment dat, mâna, i-am presat-o ușor, și i-am spus: Eseninezi, Eseninezi, Dar sper c-ai să te-nseninezi! Mi-a răspuns prompt cu niște versuri care m-au uimit prin acuitatea cu care prindeau esența poetică a marelui și nefericitului Serghei: Să mă-nsenin? Să mă-nsenin? Dar nu-i nimic pe lumea asta Mai neguros și mai senin Decât un vers de Esenin! * În sfârșit… m-am întins la vorbă. Îți trimit începutul de la o lucrare a mea despre Labiș. Îți trimit și o fotocopie ce amintește de celebrul concurs din 1951 când Labiș s-a situat primul pe țară, concurs ce a avut pentru Nelu o importanță hotărâtoare. …Și-ți mulțumesc pentru stropul de înviorare pe care mi l-ai picurat în suflet cu ocazia vizitei matale la Fălticeni. Transmite doamnei matale și părinților – vechi și dragi cunoștințe – omagiile mele. Cu multă dragoste, V.G. Popa P.S. Dacă ai timp, trimite-mi în copie poezia lui Labiș privitoare la munca voluntară a elevilor, publicată în Lupta poporului. Eu n-o mai am. După cât îmi aduc aminte e scrisă în metru folcloric. Cu mulțumiri V. G. P. Suntem în măsură, grație generozității proverbiale a lui bădița Eugen Dimitriu, fostul nostru valoros coleg atâția ani la Secția Memoriale de la Muzeul sucevean, să reproducem în această pagină și o poezie inedită a lui Vasile Gh. Popa (datând din martie 1973), care abordează ideea înstrăinării lui Labiș de esența sa ancestrală, datorită înrâuririlor venite dinspre creația și personalitatea lui Serghei Esenin. ÎN AMINTIREA LUI LABIȘ Esenin, melancolicul și tristul, De palide veninuri bântuit, Mă mișc-adânc prin felul vieții sale Și prin al său prea dureros sfârșit. Dar știu c-o parte din prea mătăsoasa-i Și iremediabila-i tristețe S-a strecurat prin sihlele lui Labiș Asemeni unor mișcătoare cețe. Și cerbii lui atunci și purii vulturi Au prins a s-arăta neliniștiți Și s-au lăsat vrăjiți de vagi deliruri Și de prăpăstii sumbre ispitiți. Și-astfel, pe urma lui Serghei Esenin, Copilul din Mălini, subțire flaut, S-a rătăcit pe descântate drumuri Și-n van îl plâng, îl strig mereu și-l caut. Părerea noastră este că „maladia”, oricât de puternică va fi fost pentru moment, nu putea să aibă decât efecte trecătoare, dovadă fiind faptul că în lirica poetului nostru n-a lăsat decât puține urme stăruitoare, unele dintre acestea involuntare chiar (v. Ursoaica, Eu – poem care în manuscrisul din decembrie 1951 poartă adnotarea ulterioară: „Sfârșitul poeziei intimiste. Încă nu citisem nimic din Esenin”!). Labiș putea fi un emul al poetului rus, nu însă și un epigon, pentru că el însuși era marcat cu însemnele unui talent foarte viguros, în măsură să-i asigure oricum integritatea personalității și originalității creatoare. Texte comunicate și comentarii de NICOLAE CÂRLAN