În ultima vreme am ajuns etichetați în gura lumii cu aprecieri referitoare la trăsăturile de caracter, aprecieri care ne amărăsc sufletul.
Bineînțeles că se folosește cu ușurință nedreapta generalizare. Mai nou, au apărut și voci care spun că „nu e cazul să se dea vina pe trecutul istoric”, care, probabil, ne-ar scuza. Adică ar trebui să ne acceptăm și soarta și batjocura, fiindcă suntem o nație lipsită de calități. Mai mult, chiar românii (apăsați de prezent) spun cuvinte grele la adresa nației; îl citez ca exemplu pe dl Patapievici, președintele I.C.R.: „Mi-e rușine că sunt român”. Chiar și cetățenii români de altă etnie, pe care i-am primit în ograda noastră când au cerut pământ și apă, spun: „românul e hoț”, „românul te înșală”, „românul te minte”. Uită că le-am lăsat loc de casă și cărare, lângă noi, înțelegându-le pribegia. Dar nu străinii au obligația, ci noi trebuie să ne cunoaștem cum suntem și să ne cenzurăm. Ar trebui să recunoaștem că avem o bogată moștenire genetică – la câte feluri de căsătorii mixte, cu urmași din parteneri de nații felurite, cât mai îndepărtate s-au împământenit –, e greu să mai semănăm cu strămoșii adevărați. Cum sufletul este o răsfrângere a evenimentelor istorice și sociale, e greu să nu recunoaștem că trecutul și-a pus o grea amprentă pe moralul moștenit. Doar mici fărâme uitate au mai rămas din vigoarea și cutezanța cu care am pornit în istorie. Trecutul nu ne-a întregit, ci ne-a format în resemnare, răbdare, cumințenie și supunere, până la urâta lașitate și chiar trădare. Fiindcă și cutezanța a fost „răsplătită” în istorie cu cruzime. Oare mai este vreo țară în care un domnitor să aibă două morminte? La noi, Mihai Vodă Viteazul are corpul înhumat la Turda, iar capul se află în criptă la Mănăstirea Dealu, adus atunci de prietenii Buzești. Lui C. Brâncoveanu i-a fost adus în țară doar capul, după ce a fost și martor viu la uciderea fiilor săi. Lui Vlad Vodă (Țepeș), musulmanii i-au luat capul cu ei la Constantinopol, ca să nu mai născocească pedepse pentru hoți și trădători. Să mai amintim de cruzimea cu care a fost ucis Ion Vodă (cel Cumplit)? Sau de cum au fost uciși răzvrătiții din Ardeal, Doja, Horea? Avram Iancu nici acum nu este iertat. Pungile cu aur cu care se cumpărau tronurile și alte dregătorii (acum se cumpără voturi) au făcut ca resemnarea și umilința să se aștearnă pe sufletul românului. Dar din rădăcini vechi ies lăstari noi. Pribegia (bejenia), fuga în munți prin haiducie, memoriile, jalbele și „lăcrămațiile” chiar până la Împăratul n-au adus binele românilor. O formă de exteriorizare a durerilor, ce ne este oricând un trainic document, sunt creațiile populare. Doinele, baladele, blestemele, chiar și bocetele și cântecele ne vorbesc despre condițiile de viață poruncite de cei câți au trecut pe la noi și pe lângă noi. Un cercetător străin (Marimier) spune despre români: „Ceea ce știu ei este că trăiesc să muncească, să plătească, să sufere și să tacă. Trăsătură moștenită din tată în fiu”. Poate și datorită răbdării mai existăm ca nație. „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am dat și aici am stat” spunea Al. Vlahuță în „România pitorească”. Ieșiți din Evul Mediu blestemat, am supraviețuit celor două războaie mondiale, am suportat și „un război rece”, fiind la mijloc, între cele două mari puteri (America și Rusia) care tocmai ne hotărâseră soarta. Dar, slavă Domnului, suntem tot pe pământul nostru, chiar dacă nu întreg. Și rezistența este o izbândă, uneori mai mare decât o victorie trecătoare. Trăim acum o democrație de mileniul trei, „recunoscuți” și „admiși” în Uniunea Europeană, deși n-am fost niciodată bastardul Terrei. Și am înțeles că globalizarea este un colos care nu poate ține seama (și nici nu vrea) de firea specifică a fiecărui neam. Acum avem drepturi și libertăți câștigate de drept și nerespectate de fapt. Trăim în prezent un nou război, lumea întreagă pare a fi alta. Noi avem un război psihologic: mai viclean, mai diabolic prin măștile lui, armele împotriva noastră fiind disprețul față de om și minciuna. Stresul general, haosul, crimele, hoția, sinuciderile, disperarea până la cererea eutanasierii din partea osândiților la foame au ocupat România. Am ajuns țara fără economie, țara cu toate speranțele în turism. Fiindcă „gospodarul” țării și-a vândut grădina, s-a încălzit cu lemnul din gardul făcut de înaintași, omoară câinii și-și trimite copiii la cerșit și la furat. Persoana nr. 1 din turism vrea să facă (spre rușinea noastră), dintr-o scenă de crimă barbară un brand turistic, un alt Dracula legendar din N. Ceaușescu. Nu-i de-ajuns cât s-a furat și distrus din ce s-a realizat de români în timpul vieții lui, se caută profit și din moartea lui. Și fiindcă la noi „imitația omoară duhul național”, „prințesa din cămara cu lemne” s-a dus în vizită la prințul Angliei, așa cum a mers și Ceaușescu de s-a plimbat în caleașcă alături de Regina Elisabeta. Numai dacă ar câștiga turismul și din ceea ce vede lumea privind poluarea și infestarea solului cu mercur în zona Tulcea, dacă nu s-ar vedea zilnic oameni căutând la gropile de gunoi resturi de mâncare, alături de maidanezi! Da, ne este rușine cu cei ce au pus mâna pe timona țării. Dar cum nu ne este rușine că avem (sau am avut) părinți și o casă părintească, cu o fântână cu apă vie, apă sfințită, o copilărie cu prieteni de neuitat, cu porumbei și rândunele la streșini, când pomii în floare sărbătoresc grădina, când câmpul și cerul sunt numai cântec și flori, când respirăm aerul curat al poeziei din adolescența de acasă, nu ne poate fi rușine că aparținem României. Neamul nostru, răbdător, neagresiv, talentat și iubitor de frumos și de oameni buni se află acum exact în rolul lui Harap Alb care a fost păcălit de „omul spân… cu părul roș”. El va fi învingător, fiindcă a învățat din cele pățite, din strategia impostorului intrus, iar armatele lui Flămânzilă au împânzit toată Împărăția și așteaptă doar un semnal. VIORICA LAVRIC, Gura Humorului
Comentarii