ALEX. ȘTEFĂNESCU în ,,Acolada”

ALEX. ȘTEFĂNESCU, pentru care avem o caldă urare de La mulți ani, cu sănătate și bucurii! la apropiata aniversare a Domniei Sale, publică în numărul 10/2011 al revistei ,,Acolada” pagini din ,,Jurnal secret”, serie nouă, din care reproducem un fragment în care apar adolescentul Alex Ștefănescu și tatăl–prieten Alexandru Ștefănescu:

 

,,19 august 2011. Aștept pe cineva în fața Universității și îmi amintesc că exact acolo, cu patruzeci și șase de ani în urmă, împreună cu tatăl meu, îmi căutam înfrigurat numele pe lista celor admiși la Facultatea de Limba și Literatura Română, după un examen de admitere relativ greu, cu o mie și ceva de candidați pe o sută cincizeci de locuri. Tot ce am trăit atunci îmi năvălește brusc în minte, integral, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. /Nu aveam complexe de provincial. Dar nici nu eram infatuat, deși aș fi avut motive să să fiu. Publicasem deja versuri în ziarul local din Suceava, ajunsesem la faza pe țară a Olimpiadei de limba și literatura română (unde luasem, este adevărat, doar o mențiune), îi băteam la șah pe prietenii mei, rezolvam orice problemă de matematică, străbătusem munții și pădurile din împrejurimile Sucevei ca un explorator temerar, mergeam la pescuit, cu fratele meu, simțindu-mă, asemenea lui Sadoveanu, un rege neîncoronat în lumea apelor, primeam declarații de dragoste de la fete frumoase. Banchetul de absolvire a liceului a fost pentru mine un triumf. Am dansat cu cele mai atrăgătoare profesoare și eleve și am citit la microfon, întrerupt mereu de explozii de râs și de ropote de aplauze, un lung poem sentimental și umoristic, în care îi portretizam pe rând pe toți absolvenții și profesorii, în așa fel încât fiecare personaj să fie recunoscut repede fără ca eu să-i menționez numele. La sfârșit am fost, nu exagerez, aclamat. /Am și băut foarte mult și m-am îmbătat pentru prima dată în viață (aveam s-o mai fac, de-a lungul anilor, de numai două-trei ori), astfel încât nu mai știu ce s-a întâmplat în următoarele ore. Țin minte doar că m-am trezit într-o căpiță de fân de pe un deal (undeva, în estul orașului, între ruinele Cetății lui Ștefan cel Mare și cimitir), cu Lili alături, roșcata, pistruiata și senzuala Lili, care, înfricoșată, stătea lipită de mine ca Malca de Moș Nechifor Coțcariul. Ne-am ridicat amândoi în picioare, cu hainele șifonate și cu fire de iarbă în păr. Era trecut mult de miezul nopții, stelele străluceau pe cer, iar eu n-am găsit altceva mai bun de făcut decât s-o ajut pe Lili să se liniștească, culcând-o înapoi în fân, cu fața în sus, și arătându-i (întâi) pe cer Carul Mare. /Nu eram, deci, complexat când am venit în București, simțeam chiar o ironie față de bucureștenii care își duceau viețile înghesuiți, punându-și rufele la uscat în curți interioare mai strâmte decât locul rezervat găinilor de bunica mea de la Boroaia și tocind cu pașii lor mereu același caldarâm, străjuit de arbori gălbejiți. Totul era, la București, mărunt, măsurat și folosit cu multă grijă, iar întâmplările cele mai neînsemnate erau considerate, în mod rizibil, evenimente. Dacă cineva cădea și se julea la genunchi, se dădea repede cu spirt și toată familia venea să-l asiste, ca pe un erou. Nu mă speria nici examenul de admitere. Încă din primul an de liceu (clasa a IX-a) îmi transcrisesem dintr-o broșură editată de Ministerul Învățământului sumarul analitic al „materiilor” pe care trebuia să le învăț (și pe care le-am și învățat în vacanța de vară dintre clasa a IX-a și clasa a X-a). Tata a venit cu mine la București, era înalt, puternic și iradia o căldură sufletească care mă făcea să mă simt invincibil. La oral am luat nota 10 (s-a întâmplat și ceva amuzant: tata i-a trimis mamei, la Suceava, o telegramă cu un enunț de două cuvinte „Oral zece!”, dar pierzându-se pe drum o literă mama a primit straniul mesaj „Ora zece!”, care a făcut-o să creadă că ne-am țicnit amândoi). La scris, la gramatică, era să stric totul, din cauză că m-am supraestimat. Ni s-a cerut să enumerăm și să definim tipurile de propoziții subordonate în frază, iar apoi să analizăm o frază complicată, dar perfect analizabilă, din Creangă. Știam totul foarte bine, dar, ca să mă remarc, m-am gândit să ilustrez – la prima parte a subiectului – fiecare tip de propoziție printr-un exemplu nu improvizat de mine, ci extras dintr-o operă literară cunoscută. Ceea ce la început mi se părea simplu s-a dovedit a fi extrem de complicat. Căutam în memorie, din ce în ce mai agitat…” Pentru că ne place suspansul, ne oprim aici, recomandându-vă continuarea lecturii în ,,Acolada”