Îmi va fi greu să răspund, dacă, spre exemplu, aș fi întrebat cum de s-au rânduit în așa fel lucrurile, încât luna octombrie este dedicată, în viața religioasă a românilor, adorării moaștelor unor sfinte și sfinți la care cei mulți, părăsiți și de speranță, se închină, căutând alinare și vindecare.
Lăsând la o parte spectacolul penibil cu înghesuieli, îmbrânceli, vorbe de ocară, păruieli, în momentele în care ar trebui să fie adorație sinceră și înălțătoare, nu se poate să nu-ți dai cu părerea despre o parte, măcar, din foamea care mișună în preajma moaștelor Sfintei Parascheva, ale Sfântului Andrei și ale mai noului sfânt, ocrotitor al Capitalei și Munteniei întregi, Sfântul Dumitru Basarabov (ov), valahul, considerându-se că neamul cuman al Basarabilor (tată cuceritor, ocrotitor, întrebați pe Neagu Djuvara, rex cumanorum!), nu poate fi decât întemeietor de țară și ocrotitor al Valahiei Mari. Spectacolul în care unii se aleg cu banii, alții cu mângâierea sufletească, care, după cum se vede, nu-i gratuită, ca medicamentele, n-ar trebui să ne conturbe întru ale noastre, dacă nu s-ar adăuga, probabil ca o întregire în derizoriu, cel puțin în acest octombrie, venerarea mult mai prozaică a moaștelor dinastiei de Hohenzollern, a ultimului ei reprezentant care mai caută, prin cenușa istoriei, coroana pierdută din cauză că nu-i stătea bine pe cap, adică, pe înțeles, avea un cap mult mai mic decât zisa coroană. Nu neg că sunt oameni sincer legați de monarhie și de ex-regele Mihai, dar infuzia asta de regalism, din ultima lună, îți poate spune că „interesul poartă fesul”, că te poți ralia, fără nici cea mai vagă urmă de gândire și de bun-simț civic, unei idei pe care ai combătut-o vehement, din rațiuni politice care sar în ochi, fără alte conotații acoperite de vorbe mari ca: normalitate (se revine!), istorie (discurs!), prilej de a broda o sumedenie de afirmații care mai de care mai trăsnite și mai de prost gust. Un lucru rămâne clar din toată tevatura de dinainte de 25 oct., din ziua cu pricina și de după: Nu poți face „sită de mătase din coadă de câine”. Ziua ex-regelui (nu rege, nu majestatea sa, nu Mihai I de România, că atunci Mihai Viteazul de ce este? De Craiova, de Turda?) cade în luna moaștelor, dar și de ziua armatei, care armată nu prea mai există și, atunci, ce să mai aniversezi? Pe Mihai, abdicatul! Pentru cei care, din conștiință curată sau contrafăcută, așteaptă de la Mihai ex-regele să salveze România, să le spunem, fiind ei dispuși să creadă și ce nu e de crezut, că starea de normalitate care, chipurile, ar fi fost asigurată de continuarea demisiei fostului rege, este o iluzie și un mit. Normalitatea aceea era o normalitate pentru unii, marea masă a poporului român nu avea a regreta monarhia, adusă în țară de câțiva dușmani personali ai domnului Țării, Al. I. Cuza, ales de poporul român, în acord cu marile puteri de atunci. Am crezut că, după 25 octombrie, infuzia de regalism se va diminua, că, la toată urma, o minune nu ține decât trei zile, dar se pare că adorația față de ex-regele Mihai s-a transformat în epidemie, din moment ce a intrat în acțiune artileria grea a intelectualilor cu platformă consolidată. Să ne fie clar: la cei 90 de ani, ex-regele este un particular cu prea mari pretenții, căruia Țara i-a dat deja prea mult. Oricât de mult ești cuprins de flama monarhiei, nu se poate ca tu, când te privești în oglindă, să nu-ți spui că fostul rege a fost și este nu un timid ca bunicul Ferdinand, o figură ștearsă fără personalitate și carismă, un individ de care s-au folosit politicienii la 23 august 1944, s-au folosit rușii, iar după 64 de ani de la abdicare (30 decembrie 1947) s-a lăsat din nou folosit de opoziție și de alți pescuitori în apele tulburi ale crizei și politicii. A fost emisă deja marea inepție (Doina Uricariu) cum că Mihai, ex-regele, ar fi reîntregitor de țară, în sensul că ar fi adus înapoi N-V Ardealului. Asemenea prostie, mai rar, bibicule! Altă inepție vehiculată pe canalele televizoarelor este cea cu marea dragoste a poporului român față de monarhie, de rege, din care s-ar crede că toți stăteau cu ochii la rege, rugându-l să-i miluiască, că soldații și ofițerii noștri, chiar pe 25 octombrie 1944, la eliberarea ultimei brazde din teritoriul Țării, au murit cu gândul la rege. Cu niște secole în urmă, un umanist de marcă, Erasmus de Rotterdam, a scris o carte intitulată „Laudă prostiei”, care a avut în vedere prostia omenească din toate timpurile trecute, prezente și viitoare. Adicăte, cum bre? Dacă românii dormeau cu icoana regelui sub cap, cum de l-au lăsat pradă rușilor și comuniștilor, abdicării? Trebuia, la fel ca japonezii, să accepte toate urmările înfrângerii, mai puțin despărțirea de monarhie. Nici la încheierea armistițiului, pe 12 septembrie 1944, nici la semnarea Tratatului de pace de la Paris din februarie 1947, oamenii politici români n-au cerut, ultimativ, menținerea monarhiei, și nu capitulasem necondiționat ca Japonia și, în plus, mai adusesem niște servicii Națiunilor Unite (SUA, Anglia și URSS). Abdicarea de la 30 decembrie 1947, acel „divorț elegant de monarhie” cum a denumit-o regina-mamă, intră în firescul contextului politic de atunci, că doar n-ați fi vrut să avem regim comunist cu rege; am fi avut ce nu se văzuse: un rege cu carnetul roșu de partid! Nu punem aici în discuție ideea de republică la români, dar nu pot să nu subscriu pe de-a întregul la altă afirmație tranșantă: republica a fost impusă de ruși. Este greu de crezut că în stradă și în Piața Mare, la vestea proclamării R.P.R., au ieșit numai rușii și comuniștii. N-a fost nicio manifestație de împotrivire din partea celor care pierdeau ultimul sprijin, nu s-a tras niciun foc de armă, n-au plecat toți regaliștii în Munții Împotrivirii și nici Țara nu s-a dus de râpă. Era normal, era firesc, se întâmplase și la alții și nu e cazul să ne strângem în jurul moaștelor fostei dinastii. Să rămână istoriei ce aparține istoriei! Nu-l condamn pe președintele Băsescu că n-a asistat la „discursul istoric” al ex-regelui în Parlamentul României. Să-i dăm voie și lui, și Patriarhului, și lui Boc, și tuturor să aibă propriile păreri despre fostul rege. Cât privește discursul, în care unii au văzut ceva de dimensiuni epocale, trebuie spus că n-a cuprins ceva care nu se spusese de alții, și se spusese mai bine, din care se vede că timpul nu vindecă toate și nici nu e totdeauna un sfetnic bun. Imaginați-vă că peste 30 de ani vin, pe rând, toți foștii președinți ca să ne spună cam tot ce-a spus fostul rege. Să-l vezi, de exemplu, pe Emil Constantinescu și să-l auzi iar cum a fost învins de „structuri”, cum a făcut unirea cu Basarabia etc. Președintele Băsescu, la 90 de ani, ne va spune cum ne-a ras pensiile și salariile, în binele Țării, evident, cum ne-a pus bine cu toate țările mari și, pe deasupra, ne va spune și despre dedesubturile Alianței Populare. Pe domnul Iliescu îl scutesc de efort, fiind el un deschizător de drumuri în ale democrației originale. Se vor găsi și din cei care îi vom tămâia pe foștii președinți.
Comentarii