Activistul de partid

Înainte de 1989, activiștii de partid circulau pe toate ulițele cu propaganda comunismului în minte dar și cu sacoșa veșnic pregătită pentru darul primit de la țară. Câteva ouă proaspete sau o felie de caș nu stricau niciodată. (Hai, spune, stimabile, că nu-i așa!)

 

De la Cultură sau de la Învățământ, de unde o fi fost dumnealui, activistul ocupa un post care aproape întotdeauna îi băga în spaimă pe bieții profesori sau bibliotecari ori directori de cămin cultural. Erau printre aceștia poate și activiști de partid cu obraz, de omenie, care aveau demnitate și nu abuzau de poziția în care se aflau. Bine, bine, timpul a trecut, Revoluția a devenit istorie dar iată că mai sunt printre noi câțiva activiști de partid, ce-i drept aflați în prag de pensionare, care nu s-au dezbărat de apucăturile lor și parcă printr-o ultimă zvâcnire au pretenții bizare, neconforme cu împrejurările, nepotrivite cu statutul pe care îl au. Adică, dumnealui, activistul de partid, angajat astăzi pe un post bugetar, cu un rost și o denumire care ar trebui atent regândite, se trezește tot în anii ’80. Vrea cafeluța fierbinte pe masă cât ai clipi șmecherește din ochi, își imaginează relații de subordonare care nu există, dă telefoane inoportune, depășindu-și lamentabil competența și așa compromisă și îndelung șifonată. Căci rostul acestui activist este să nu aibă niciun rost. N-am nimic în comun cu serviciile secrete, îi iubesc pe domnii din aceste structuri cum aș iubi o casă în flăcări. (Mă rog, fiecare iubim în felul nostru.) Nu-i cunosc și cu siguranță nici ei n-au auzit de mine. (Hm, doar cine-s eu să le pese dumnealor de mine?) Când am aflat însă că serviciile s-au dezbărat de majoritatea dinozaurilor, am spus că acesta e un lucru bun, un exemplu demn de urmat. În structurile noastre bugetare există activiști de partid (comunist). Mă gândesc firește cu spaimă că oamenii ceva mai tineri, aflați în preajma acestor persoane, ar putea învăța lecții nedemne de timpurile noastre. Povestea de azi este povestea activistului de partid fără scrupule, a omului care odinioară „tăia și spânzura”. Lumea aceea bolnavă trebuie să-și găsească sfârșitul odată și odată.