Cartea lui Vasile Lazăr, “Spicuiri din viața mea”, apărută la Editura Septentrion în iunie 2011, este structurată în 6 capitole: 1. “Copliăria”; 2. “Adolescența”; 3. “La datorie, sub arme”; 4. “Student în vreme de război”; 5. “Lupta pentru existență” și 6. “Viața merge înainte”.
În primul capitol, ”Copilăria”, autorul prezintă datele biografice cu semnificație și apoi satul Voitinel, atestat documentar în prima jumătate a secolului al XV-lea, domn al Moldovei fiind atunci Alexandru cel Bun, sat cumpărat la 16 martie 1490 de Ștefan cel Mare și închinat Mănăstirii Putna. Aici autorul se exprimă admirabil, nu numai afectiv: “Pentru mine, Voitinelul a fost și a rămas cea mai frumoasă bucățică din lume… Am de fiecare dată senzația contopirii ființei mele cu acest pământ sfânt și identificarea cu oamenii vrednici și cinstiți ce-l locuiesc. Voitinelul mi-a fost casa sufletului și mi-aș dori să nu mă des-part de el niciodată”… Urmează amintirile privind accidentul de la fântână, întâmplările de la Dealul Leahului, de la furatul de cartofi, “crăcănatul” calului, plecarea pe ascuns la Remezău și apoi amintirile de la școala primară, inclusiv conflictul cu învățătorul Andreescu. Povestirile antrenante din acest capitol seamănă cu amintirile lui Ion Creangă. Petrecându-mi copilăria la sat, confirm integral autenticitatea celor scrise de avocatul Vasile Lazăr, admir exprimarea fidelă limbii populare, dar și frumusețea, sinceritatea și caracterul direct al comunicării despre viața satului de altă dată. Interesante și utile informații din istoria și cultura locală și națională cuprinde și capitolul “Adolescența”. Admiterea la Liceul “Eudoxiu Hurmuzachi” la îndemnul și cu sprijinul di-rectorului școlii Voitinel, Vasile Chira, anii de liceu la Rădăuți, viața la gazde, percheziția făcută de Siguranță în orașul Rădăuți la familia Ostafie etc. – alte relatări ale unor întâmplări la care a fost martor sau implicat adolescentul Vasile Lazăr. Impresionează prezentarea modului în care absolventul școlii generale Voitinel a fost ajutat și cum a reușit să devină elev la Liceul “Eudoxiu Hurmuzachi”: …“Cu timiditatea obișnuită a copilului venit de la țară la oraș și încă la un examen de admitere, mi-am căutat un loc liber. Încet și cu băgare de seamă, m-am așezat în bancă….”. Descrierea gazde-lor – Doamna Kraus, familia Voronin și familia Hahon – a făcut-o cu răbdare, cu multe detalii simbolice și iradieri de învățătură pentru cititori. În aceste familii a avut în răspundere colegi de liceu, fii ai gazdelor pe care a reușit să-i ajute. „…Păstrez și astăzi cele mai frumoase și duioase amintiri din timpul celor doi ani trăiți în sânul acestei familii, de o bunătate și o generozitate rar întâlnite” (familia Voronin). În subcapitolul “Despre învățământ și unii profesori”, ne spune: „…încerc să evoc unele figuri de profesori, precum și modul de desfășurare a învățământului la Liceul Eudoxiu Hurmuzachi în perioada cât i-am fost elev (1930-1938)”. Se alocă spațiu și pentru prezentarea unor evenimente istorice: dominația austriacă de 143 de ani asupra Bucovinei, Unirea de la 1918 și evoluția în context a Liceului “Eudoxiu Hurmuzachi”, ce aduc informații locale integrate cuprinse în aceste contexte. În aceste “încercări” sunt enunțate numele profesorilor Valerian Torouț, Constantin Ieremievici-Dubău, Ștefan Volcinschi, Naftali Halpern, Moses Gottesmann, cu valoare științifică sau pedagogică necorespunzătoare Liceului “Eudoxiu Hurmuzachi”. Opuși acestora, sunt prezentați adevărații profesori precum Ioan Dan, Ilie Vișan (“…om de înaltă ținută morală și intelectuală…”), Ion Prelipcean, Ioan Tiron, Cornel Hahon, Emanoil Isopescu (”…cel mai merituos și mai vred-nic de laudă și de stimă…”) ș.a. În următorul capitol sunt evocate aspecte din viața de elev militar a lui Vasile Lazăr, vizita în județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail și Cetatea Albă), amintirile de la retragerea din Basarabia și întoarcerea la Buzău. Continuarea războiului și instalarea rușilor în Bucovina în martie 1944 a provocat refugiul locuitorilor din această parte de țară. În aprilie a avut loc bombardarea Bucureștiului și a Ploieștiului, cu zonele petroliere de pe valea Prahovei, de către armatele americane. La 23 august 1944 a avut loc întoarcerea armelor de către ostașii români împotriva germanilor, eveniment comentat din perspectiva momentelor trăite și cu argumente care ar fi de folos să fie cunoscute de cei care scriu istorie. Iată fapte mărunte într-un război, dar cu adânci semnificații morale: atitudinea comandantului de companie Vasile Lazăr la întâlnirea “într-un ogor de porumb cu doi soldați nemți pitiți în porumb”; ”tratamentul” aplicat sergentului Grigore Cosav care a atentat cu violență la moralitatea unei femei; luptele de la Limpeziș ș.a. În paginile următoare găsim multă informație despre Universitatea din Cernăuți și profesorii de la Facultatea de Drept, apoi de la Universitatea București, între care profesorii Vintilă Dongoroz, Vespazian Pella, H. Teodorescu, Alexandru Oteteleșteanu, Mircea Djuvara ș.a. În Ardealul de Nord în toamna anului 1940 și apoi în cea a anului 1944 au avut loc mari și multe atrocități ale ungurilor asupra românilor, ele fiind socotite a fi „…unul dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei secolului XX”. Și am avut confirmarea înainte de a citi acest volum de la istoricul Petre Țurlea, care a și scris despre ele în mai multe cărți până acum. După eliberarea din armată, Vasile Lazăr a rămas în București și a aflat de boala părinților, apoi a venit moartea surorii sale Ileana. De asemenea, ne sunt relatate logodna și căsătoria cu studenta Corina Vasilovici, primii ani de viață împreună, pușcăria, mutarea medicului Corina Lazăr de la Vatra Dornei la Botoșani, venirea pe lume a Liei etc. Apoi momentele grele în tânăra familie la moartea tatălui Corinei Lazăr și apoi a bunicii ei. Multe relatări privesc activitățile de la Întreprinderea Regională Forestieră Rădăuți, apoi de la Întreprinderea Mecanică de Industrializare a Lemnului, unități economice comuniste unde a lucrat ori a avut răspunderi de avocat Vasile Lazăr. Cu mare acuratețe sunt povestite împrejurările, situațiile inumane din perioada colectivizării agriculturii. În ultimul capitol, ”Viața merge înainte”, sunt cuprinse alte momente cu valoare nu numai pentru familia Vasile Lazăr, între care moartea părinților avocatului, intrarea la facultate a Liei, portretele unor bucovineni din oraș și din zona Rădăuților. Cartea aparține unui om cu o viață ”bogată și tumultuoasă”, trăită în “regimul monarhic autoritar al lui Carol al II-lea (1938-1940), urmat de regimul antonescian (1940-1944)” și apoi 45 de ani sub dictatura regimului comunist, traversând și anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial. Textele localizează evenimentele istorice în Voitinel, satele vecine și Bucovina, cu extinderi apoi în toată țara. Aflăm bunăoară cum conduita primitivă a soldaților ruși ajunși în sudul Bucovinei în 1944 s-a manifestat nu numai la Voitinel, așa cum ne povestește autorul cărții Vasile Lazăr în textul “Vizita a doi soldați ruși”, ci și în vechiul regat și peste tot pe unde au trecut. Într-o carte precum aceasta, scrisă de un om cu o bogată cultură și apartenență mărturisită față de Bucovina, aș fi vrut să găsesc însă mai multă inter-pretare a unor evenimente istorice, care au fost și mari și multe în viața domniei sale, așa cum a făcut-o în cazul actului de la 23 august 1944. Nu ar fi prisosit nici anexele pentru evenimente importante și chiar pentru întâmplări strict locale – documente și fotografii. Cred că lucrarea av. Vasile Lazăr rămâne o reală reușită prin fidelitatea manifestată în prezentarea de realități trăite, prin marea bogăție de date, fapte și întâmplări, prin logica interioară a scrisului.
Comentarii