Cu pasiune și credință, la căpătâiul celor aflați în suferință

Orice om care a fost răpus de urgiile unor boli și care și-a refăcut starea de sănătate pe paturile de spital, sub atenta îngrijire a cadrelor medico-sanitare, rămâne în suflet pe tot restul vieții cu acea veșnică recunoștință față de purtătorii halatelor albe.

 

În psihologia bolnavului – indiferent de vârstă, poziție socială, sex, religie, bogat sau sărac –, în acele mo-mente de grea cumpănă, răpus de durere, vrând-nevrând, își lasă destinul în seama cadrelor medico-sanitare, singurele, cu ajutorul Celui de Sus, care îi mai pot oferi acea speranță de însănătoșire. În cazul unor operații, speranțele bolnavului se îndreaptă spre cel care mânuiește bisturiul, iar în cazul unor tratamente, pe mâna celor care fac injecții, perfuzii și transfuzii etc. Nu mai este un secret pentru nimeni că, prin natura profesiei, medicul stă foarte puțin timp în preajma bolnavilor, chiar și atunci când sunt internați în spital, cu excepția unor cazuri mai grave. De regulă, medicul discută cu bolnavul la internare, stabilindu-i diagnosticul și tratamentul adecvat, foarte puțin în timpul vizitelor și apoi la externare, când îi înmânează biletul de ieșire din spital. Dar cea care e în preajma bolnavilor, urmărind și contribuind direct la aplicarea tratamentului prescris de medic, veghind la starea lor de sănătatea zi și noapte, menținând mereu acea legătură între medic și pacient este asistenta medicală. Așa a rămas în memoria noastră, a bolnavilor, chipul blând, plin de afecțiune a unor asistente medicale de care s-au legat cândva speranțele noastre de viață și care, dând dovadă de un înalt profesionalism și corectitudine în exercitarea actului medical, au avut un rol hotărâtor în refacerea stării noastre de sănătate. Ca figură emblematică a acestei bresle spitalicești a rămas pentru totdeauna în sufletul nostru, al multor bolnavi, dna Veronica Dima, fostă asistentă-șefă la Secția Boli Contagioase din cadrul Spitalului Județean Suceava. O femeie care a fost predestinată pentru această frumoasă și, în același timp, delicată profesie. Chiar și după pensionare, dna Veronica Dima se bucură de aceeași încredere și de același respect din partea bolnavilor care nu ezită să o contacteze și astăzi, în întâlnirile ocazionale sau la domiciliu, cu privire la starea lor de sănătate, în tratarea unor boli. Datorită amabilității și atenției deosebite pe care le-o acordă celor aflați în suferință și datorită încrederii de care se bucură, dna Veronica Dima poate fi considerată de rude, prieteni, vecini și cunoștințe o adevărată „doctoriță de familie”, deși nu este medic și nu și-a arogat vreodată acest titlu sau această competență. De altfel, tot timpul, dar în special în ultimii ani, începând cu părinții ei dragi, tatăl și mama (vitregă), soț, frate și surori și nu numai, a tot avut pacienți în îngrijire și sub tratament medical, veghind la căpătâiul lor până în ultimele clipe ale vieții. Mai în glumă, mai în serios, afirmă cu mândrie că, în perioada cât a fost în activitate la spital, a fost numai asistentă-șefă, iar după ce a ieșit la pensie, având în îngrijire și sub tratament acești bolnavi, unii imobilizați la pat o perioadă mai lungă de timp, a trebuit să o facă și pe infirmiera. Modul cum dna Veronica Dima a început această frumoasă carieră medicală poate fi comparat cu o telenovelă. În afară de dragostea și pasiunea pe care le-a avut față de această delicată profesie, a vrut să ducă la bun sfârșit acel jurământ de credință depus la căpătâiul scumpei sale mame. Aceasta a murit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial deoarece medicamentele, procurate cu greu în acele vremuri, nu i-au putut fi administrate, pentru că nu a avut cine să-i facă la timp o injecție. Probabil că, puternic marcată de acest tragic eveniment din viața ei, a devenit atât de sensibilă față de bolnavii pe care încearcă de fiecare dată să-i ajute și să-i trateze cu multă dăruire și afecțiune sufletească. A rămas în memoria multor bolnavi și a colegilor de breaslă afecțiunea cu care erau îngrijiți unii bolnavi, neglijați de familii în aceste momente grele, când dna asistentă-șefă Veronica Dima le aducea de acasă pachețele cu mâncare de regim, făcându-i să treacă cu mai multă ușurință peste acea perioadă critică. Dar respectul, dragostea și afecțiunea sufletească a dnei Veronica Dima nu s-au limitat numai la îngrijirea și tratarea celor bolnavi, aflați în suferință. Faptul că a rămas fără mamă la acea fragedă vârstă a copilăriei și pentru că, din motive naturale, nu a avut copii, a înfiat o fetiță de la vârsta de numai doi anișori, de care, împreună cu soțul, s-a ocupat cu multă dragoste și afecțiune părintească pentru creșterea și educarea ei. În prezent, fiica lor adoptivă este avocată, absolventă a două facultăți, este căsătorită și are doi copii. Dacă despre fiica ei adoptivă vorbește mai puțin, atunci când este vorba despre cei doi nepoței, dna Veronica Dima devine destul de volubilă, mândrindu-se că și-a adus din plin contribuția, în calitate de bunică, alături de părinți, la creșterea și educarea lor. Cu alte cuvinte, și prin viața ei de familie, dna Veronica Dima poate fi un exemplu demn de urmat pentru foarte multe familii care își părăsesc sau neglijează propriii copii, lăsându-i de izbeliște, în voia sorții. Iar dragostea și afecțiunea pe care le manifestă față de bolnavi, în calitate de cadru sanitar, poate fi și din acest punct de vedere un model pentru multe asistente medicale care, atunci când sunt îmbrăcate în halate albe, nu-și mai amintesc nici de propriile rude bolnave, internate în spital; când se întâlnesc întâmplător pe holurile spitalului se arată foarte grăbite și preocupate, chipurile, de atribuțiile de serviciu. Se subînțelege din aceste comportament modul cum își exercită actul medical în relațiile cu ceilalți bolnavi pe care îi au sub tratament… Poate că și din aceste motive trebuie să ne aplecăm cu venerație și cu mult respect în fața unor cadre medicale de talia dnei Veronica Dima, care a făcut din această frumoasă profesie un act de credință față de semeni, fiind mereu la căpătâiul celor aflați în suferință. NICOLAI CIOBANU, pensionar-pacient