Mare noroc pe capul nostru că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu peste jumătate dintre cei care au îndrăznit să se prezinte la examenul de bacalaureat, că au furnizat o temă suculentă televiziunilor și comentatorilor de tot felul, altfel rămâneam cantonați în ce-a zis Președintele despre ex-regele Mihai și riscam ca jumătate de țară să devină monarhist-regalistă.
Oameni până atunci la locul lor, cu un anumit statut social, au fost apucați de o așa mare dragoste față de toți regii noștri, adică cei patru – Carol I, Ferdinand-Maria, Carol al II-lea, creanga putredă a monarhiei, și Mihai abdicatul –, în special de ultimul, încât te întrebi ce transformare a intervenit în conștiința unora dintre semenii noștri de nu mai contenesc cu meritele nemeritate ale monarhiei de Hohenzollern, familie de care, nu demult, ex-regele Mihai s-a dezis, nu mai vrea nicio legătură cu prusacii, e român 150% și, nu-i așa?, e de România. Dintre cei care până mai ieri erau „republicani, mă rog, cu toții”, unii, cu pretenții, au zis că monarhia a asigurat stabilitatea și progresul țării, că i-a dat prestigiu și un statut legitim între țările Europei, drept pentru care poporul adora și venera pe regi, regine și prințese, adormea cu ei în gând, iar dimineața tot cu ei mergea la prășit și la secure. Datele istorice îi contrazic, dar libertatea de a bate câmpii fiind asigurată legal, îi lași în plata Domnului și-i inviți să privească în fosta Casă regală unde mișuna o faună pestriță de șperțari, corupți, vânători de posturi și de grade militare, afaceriști, intriganți, lingăi, prostituate cu blazon adunate în „cuibușorul de nebunii” și tot tacâmul. Ăștia, încoronații (ex-regele Mihai n-a fost încoronat, este rege din grația lui Antonescu!), se pot prevala de grația divină, dar în niciun caz de voința națională. Pot pune mâna-n foc că strămoșii mei, țărani, n-au vrut rege, nu știau ce-i acela și nici mare haz nu făceau de dânsul. Românii nu s-au prosternat în fața regilor, nu i-au adulat, i-au privit cu demnitate și cu respect, nimic mai mult. Că este așa ne-o dovedește o țărancă din Martenia care n-a căzut în genunchi la trecerea unui rege (nu are importanță care), a rămas cu demnitate în picioare, înclinând ușor capul. Atât! Și bunica mea dinspre mamă, cea cu icoana, despre care am mai amintit, ajunsă la un necaz, pricinuit de fiul risipitor Petru Ignătescu (moș Petrache!), s-a dus în audiență la Carol a II-lea. Desigur, a fost învățată tot ceremonialul, cum să se adreseze (auzi tu, să spună bunica majestate!), dar nu avea decât certificatul de țărancă-mamă, și s-a adresat lui Carol al II-lea ca boierului Rosetti pe care-l știa: Sărut mâna, măria-ta! Vezi, ea avuse-se un lung șir de Domni, nu era obișnuită cu regi, dar Ca-rol al II-lea nu s-a supărat și i-a rezolvat favorabil cererea. Că domnul președinte n-a vrut să retragă ce-a spus, nu și-a cerut scuze și nici nu și-a dat demisia, îl privește. Și el are libertatea opiniei, ceea ce în popor se zicea „gura lumii slobodă”, motiv suficient să infirmăm ideea că democrația este legată exclusiv în ambalajul liberal-burghez. Pe de altă parte, iritarea Rusiei legată de afirmația președintelui că și el ar fi dat ordin armatei să treacă Prutul poate fi temperată dacă i se spune adevărul: U.R.S.S., prin ultimatumul din 26 și 28 iunie 1940, în urma căruia a ocupat samavolnic Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, comisese o agresiune. România a cedat teritoriile și populația fără luptă, dar nu a semnat un act de cedare, care să fi pus capăt conflictului teritorial. Nicolae Titulescu îi avertizase pe toți oamenii politici și pe militarii belicoși: „Participarea la un război ofensiv împotriva U.R.S.S. ar face să sune clopotul de îngropăciune pentru România”, dar acest război ofensiv l-a purtat România dincolo de Nistru, din rațiuni militare, se zice. Nu vreau să aflu care ar putea fi urmarea limbajului nediplomatic folosit de Președinte (nu-i vorba doar de prețul gazelor!), pentru că ar fi bine să se ocupe mai întâi de problemele interne. Dacă problema modificării Constituției, acțiune subsumată modernizării statului, și problema regionalizării nu sunt doar acțiuni de campanie și teme de discuție, ar trebui să ocupe un loc mai de frunte în preocuparea partidelor, instituțiilor de cultură și societății civile. În procesul de revizuire a Constituției, două probleme ar trebui să rețină mai mult atenția și să-și găsească o rezolvare care să răspundă imensei majorități a românilor: 1) problema proprietății și a dobândirii ei, chestiune fundamentală în definirea statului, a caracteristicilor și funcțiilor sale și 2) problema alegerii, suspendării și demiterii președintelui, dacă, bineînțeles, avem de gând să păstrăm forma republicană de alcătuire a statului. În legătură cu dobândirea averilor după 1989, aș propune un articol în următoarea formulare: Toate averile postdecembriste sunt ilicite, până la proba contrarie. În formularea care ar conveni îmbogățiților, dovedirea averii ca ilicită ar cădea în sarcina organelor statului; ani de zile de strâns probe, martori, procese, avocați, amânări, hărțuiri, recursuri etc. până ce statul se lasă păgubaș. În prima formulare, cel vizat trebuie să dovedească singur caracterul licit al dobândirii averii. Se vor încerca multe falsuri, dacă nu se va da o decizie prin care să se interzică organelor statului, administrației, justiției, notariatelor să elibereze acte justificative retroactive. O lege 18 mult îmbunătățită ar aduce statului măcar o parte din averea pe care a avut-o și, dacă va fi bine păzită și administrată, ca să n-o fure alții, s-ar putea asigura ceva mai bine pentru toți. De asemenea, se impune simplificarea procedurilor de suspendare și de demitere a președintelui. Inițiativa suspendării trebuie să aparțină unei comisii de notabili care să cuprindă și un reprezentant al societății civile. Expunerea de motive prezentată în plenul parlamentului trebuie să conțină în clar, argumentat, bine cântărit, într-o exprimare fără echivoc, cauzele pentru care se propune suspendarea. Suspendarea se produce cu majoritatea simplă a întregului număr de parlamentari, iar demiterea să aibă loc în urma votului de 2/3, fără să se recurgă la referendum, deoarece parlamentul este ales tot de electoratul care alege președintele. Care ar fi avantajele unor astfel de măsuri? Indiscutabil, benefice. Ne-am pune la adăpost ca țară și popor de voluntarismul președintelui ales de o prea mică parte dintre cei cu drept de vot.
Comentarii