Amintirile unui diriginte de șantier (VII)

La Suceava, punctul terminus al liniei, aceasta trecea prin Estul Cetății, încât de fiecare dată când ajungeam aici făceam o vizită la Cetate. Se lucra la restaurarea parțială a acesteia, erau lucrări mai mult de conservare a ruinelor, nu de refacere în forma și starea inițială.

 

Mi-aș fi dorit s-o văd întreagă, așa cum se văd în alte părți construcții întregi, nu ruine, dar așa ceva nu s-a întâmplat, Cetatea a rămas în stadiul în care am găsit-o, fără speranța de a o vedea vreodată integral reconstruită. Suceava era un oraș în plină dezvoltare. Combinatele ce trebuiau alimentate cu energie electrică se aflau în stadii de punere în funcțiune, în oraș au început să apară clădiri moderne, drumurile și străzile se modernizau, viața pulsa din ce în ce mai intens. „Vesela grădină” a Bucovinei redevenea ceea ce fusese în mintea poetului. Când ajungeam în Suceava, nu știam unde să merg mai întâi: la Cetate, la Biserica Mirăuți, la Sfântul Ioan, la Sfântul Dumitru, la Mănăstirea Zamca ori la Muzeul de Istorie. Suceava a fost capitala Moldovei din anul 1388, când Petru I Mușat a stabilit capitala aici, până la 1564, când domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat-o la Iași; deci, timp de 176 de ani. Orașul a fost martorul multor evenimente, a multor fapte de vitejie ale moldovenilor, asupra cărora nu voi insista. Mă rezum la a spune că Suceava și județul Suceava în ansamblu constituie un tezaur de istorie și artă cum nu conține niciun alt județ al României. Opt dintre mănăstirile și bisericile Sucevei funcționează sub egida UNESCO, fac parte din patrimoniul național al României, exercită o mare atracție de suflet și turistică asupra tuturor românilor, dar și asupra străinătății: Arbore, Pătrăuți, Humor, Probota, Moldovița, Suceava, Sucevița și Voroneț, dar și multe altele de importanță inestimabilă pentru neamul românesc, Bogdana din Rădăuți, Sfânta Treime din Siret, Putna, Slatina, Solca etc. Un eveniment puțin cunoscut este, cred, acela că Gheorghe Ștefan, domnitor al Moldovei timp de 5 ani (1653-1658), mare logofăt în timpul lui Vasile Lupu, pe care îl alungă din domnie, cu sprijinul lui Gheorghe Rakoci II și Matei Basarab, ctitorul Mănăstirii Cașin (1656) din județul Bacău, mazilit de Poartă, nu reușește să recucerească domnia și pribegește prin Austria, Rusia și Suedia. În timpul domniei sale, Moldova a avut câțiva ani liniște, în limitele vasalității față de Poartă. De-spre această perioadă Miron Costin scrie: „Domnia lui Ștefan Vodă (Gheorghe Ștefan) a fost cu mare belșug țării la toți anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, cap întreg, hire adîncă, cît poți zice că nasc și în Moldova oameni… Slujitorii mila și cinstea care au avut la această domnie de cînd oboacă țara”. După aproximativ două secole de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefan cel Mare, un alt fiu al zonei s-a învrednicit să urce pe același tron și să îmbunătățească, la alte cote, viața poporului pe care l-a iubit. Vasile Lupu, care era în conflict cu Matei Basarab, dom-nitorul Munteniei, l-a chemat în ajutor pe ginerele său, Timuș Hmelnițki. Îl atacă pe Matei Basarab, sunt înfrânți la Finta și se retrag în Moldova. Vasile Lupu trece Nistrul, dar își trimite soția și restul familiei în Cetatea Sucevei. Gheorghe Ștefan cere ajutor atât de la Matei Basarab, cât și de la Gheorghe Rakoci II, acesta la rândul său cere ajutor craiului polonez Ioan Cazimir. Ambii îl urau pe Vasile Lupu, pentru înrudirea lui cu cazacii, și asediază Cetatea Sucevei. Vasile Lupu trimite pe Timuș Hmelnițki în Cetatea Sucevei. Polonezii atacă țara cazacilor. În timpul asediului Sucevei, trei prizonieri polonezi, pe care Timuș îi scăpase de la moarte, au fugit din Suceava, au alergat la șeful lor Dimitrie Vîșnevski, unde denunță locul unde sta obișnuit fericitul său rival, hatmanul Timuș Hmelnițki. Într-o clipă, toate tunurile polonilor se îndreaptă și fulgeră spre acel loc. Timuș cade rănit de o bombă și moare peste trei zile în brațele soacrei sale, doamna lui Vasile Lupu. Aceasta scrie lui Bogdan Hmelnițki să vie să scape pe cazaci și Cetatea Sucevei, dar acesta nu putea interveni în ajutorul celor închiși din cauza taberei leșești. Cel din urmă suspin al lui Timuș a fost îndreptat către draga lui soție, Domnița Ruxandra. Oastea lui Timuș, obosită de împresurarea care a durat trei luni, predă cetatea în mâinile lui Gheorghe Ștefan în ziua de 9 octombrie 1653, cu condiția… „ca să le fie învoit ostașilor să iasă din ea cu armele lor și cu trei tunuri, luând cu dânșii trupul hatmanului Timuș, ca să-l ducă în țara lor, iar ei să predea lui Gheorghe Ștefan pe Doamna lui Vasile Lupu cu toate bogățiile din Suceava și pe fiul lui Vasile, Ștefăniță Voievod”. După cucerirea Sucevei, „Gheorghe Ștefan, noul domn, a tăiat capul lui Ștefăniță-paharnicul, fiului lui Gheorghe-hatmanul, fratele lui Vasile Lupu, o declară prizonieră pe Doamna fostului domnitor și o trimite în robie” în satul său Buciulești, pe Bistrița (cătun al comunei Podoleni-Neamț). (Va urma) Ing. GHEORGHE ȘCHIOPU Bacău