D’ale politicii (160)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Aplauze. Dacă ar fi aflat „regretatul odios” această recentă descoperire a savanților superecologiști… Un om care aplaudă intens emite o cantitate de căldură triplă față de normal. Într-o sală de 3000 de spectatori care bat frenetic din palme se produce – doar într-o oră – căldură suficientă pentru încălzirea a 100 de apartamente cu două camere, într-o zi de iarnă. Cine mai critică congresele ceaușiste? Aș propune sesiuni colective de aplauze. Da, dar pe cine naiba să mai aplaudăm? > Copy. Nu vă sfiiți să copiați ideile bune ale altora și să le adaptați nevoilor proprii. Sam Walton, creatorul companiei Wal-Mart, a scris: aproape tot ce am făcut în viață am copiat de la alții! > Domn. „Domnia de aur a lui Grigore Ghica. El urmărea pe cei ce făceau berbantlâcuri, țintuindu-i la stâlpul infamiei cu urechea bătută în cuie. El a desființat pedeapsa cu moartea, a pavat cu piatră ulițele, umblând prin prăvălii, la măcelari și brutari, ca să-i prindă dacă înșală la cântar…” (Eugen Barbu) > Europenizare (?). Un reporter de televiziune se bucură alături de Gheorghe la inaugurarea – cu surle și trâmbițe – a rețelei de canalizare din acel îndepărtat cătun. „Văd că e bine: aveți apă, baie, toaletă. Ba chiar soția matele, bade Gheorghe, a cumpărat deja o perie de WC. Ce ziceți?” „Mda, merge, dar vă zic eu, tot mai bine era cu ziarul…”. > IQ. „Unii milionari au impresia că IQ-ul a fost un factor determinant pentru reali-zările lor de succes, dar mulți alții consideră că lucrurile stau exact invers” (Thomas Stanley). > Mătase. În secolul XVI, era „super-trendy” să ai și să porți ciorapi de mătase (pe atunci erau „ambisex”, fiind îmbrăcați cu mândrie și de bărbații foarte bogați). De pildă, regele Henric al VIII-lea avea (cumulate) vreo zece neveste și amante, dar numai… două perechi de ciorapi de mătase, ciorapi păziți mai dihai ca tezaurul său, de gărzi fidele. Ciorapii erau țesuți manual, cu ace fine din lemn ori os, iar procesul dura, logic, ”o veșnicie”… Abia pe la 1590 au apărut primele războaie de tricotat, dar, la un secol de la această invenție, un muncitor robotea încă peste 12 ore pentru a finaliza măcar două perechi de ciorapi regali… > Naum (Gellu). Corifeu al suprarealismului românesc interbelic, „cumințit” de comuniști, sub a căror dictatură a scris cărți pentru copii – unele dintre ele chiar premiate de critica oficială a vremii – între care se distinge cea consacrată pinguinului Apolodor. O poezioară lesne de memorat, intrată și în manualele școlare. Dar astă seară, întors de pe teren cu un manual de limba română pentru gimnaziu publicat prin anii 1970, mi-am permis răgazul de a citi atent însăilarea versificată facil de acest poet (de această conștiință, de fapt). Pentru a descoperi următoarea superbă metaforă a „corului”, deci a obligației de a fi „la unison”: „La Circ (!), la Târgul Moșilor/ Pe gheața unui răcitor/ Trona voios și zâmbitor/ Un pinguin din Labrador/ – Cum se nu-mea? Apolodor. / – Și ce făcea? Cânta în cor. / Deci nu era nici scamator/ Nici acrobat, nici dansator./ Făcea și el ce-i mai ușor (devenise un soi de activist de partid, n.a. ) Grăsuț, curat, atrăgător/ În fracul lui strălucitor…”. Păi, iertare, fraților cetitori, subtilitatea acestui text pe care au învățat – începând de prin anii 1960 – serii întregi de elevi de „generală” mi se pare infinit superioară meritelor arogate de o plângăcioasă – și disponibilă erotic, dar asta-i meritul ei, doar Gogu Rădulescu, dacă ar mai trăi, ar putea povesti despre expertiza aspirantei – Ana Blandiana, care își căuta rațiunea „dizidenței” anticomuniste tot într-o carte pentru copii, în care poeta elogia isprăvile motanului Arpagic. > Opoziție (sau complementaritate?). „Orice întrebare, orice interogare ne oferă o cale, o căutare” (Martin Heidegger, filosof). „Orice interogatoriu ne oferă o certitudine: dușmanul de clasă nu doarme!” (A. Crăciun, șeful pușcăriei politice Aiud, 1953) > Polemică. „Polemica este alcoolul gândirii.” (Léon Daudet) > Război („sfânt”). Un război poate fi „sfânt” doar pentru naivii care asigură, mereu, „carnea de tun”. Pentru credulii care atacă și ucid – ori se apără cu disperare – în numele unor dogme care nici nu-i izbăvesc și nici măcar nu-i hrănesc, nu-i salvează… > Stânga. „Conservatorismul rutier” al britanicilor are solide rădăcini istorice: soldații romani mărșăluiau pe stânga. Cei mai mulți fiind dreptaci, țineau scutul cu mâna stângă și spada pe aceeași parte, pentru a o putea apuca repede cu mâna dreaptă. La fel se deplasau și cavalerii medievali: este mai lesne să urci pe cal din stânga, mai ales dacă ai spada pe aceeași parte a corpului. Dar și cârcotașii de peste „Mânecă”, francezii, cei care îi acuză pe englezi că „fac totul pe dos, deoarece locuiesc pe o insulă”, circulă pe stânga: trenurile (căile ferate fiind un „import” din Anglia, după invenția din 1765 a lui Watt) circulă și azi în Hexagon pe stânga. Excepția: Alsacia și Lorena, unde căile ferate au fost construite de nemți. O deosebire clasică o constituie scările în spirală: ele se rotesc spre dreapta (în sens invers acelor de ceasornic) la englezi și spre stânga la francezi. Azi, o treime din populația mondială – cam două miliarde de persoane – circulă pe stânga, majoritatea acestora având legături istorice îndelungate cu Anglia. Fac excepție de la regula de mai sus unele țări „stângiste” precum Japonia, Thailanda, Indonezia.