De ce municipiul Suceava arată așa cum arată ?

Încerc să vă propun o vizită ocazională în municipiul Botoșani, precizând de la început că intenția de la care pornesc e determinată de schimbările produse acolo, schimbări pozitive desigur și care pe noi, cei de la Suceava, după cum veți sesiza, nu fac decât stă ne afunde și mai mult în uitare și marginalitate.

 

De o vreme Botoșani continuă să se îndepărteze încet și sigur de tristețea evidentă a Sucevei, oferind celor ce se duc într-acolo, deci vizitatorilor, o imagine plăcută, dacă nu chiar surprinzătoare. (A nu se uita cam cum era privit cândva municipiul despre care scriem: doar cu privirea peste umeri). O fugară investigație de ansamblu pune în evidență, între altele, abundența de flori amplasate în diverse zone ale orașului (începând de la intrarea dinspre Suceava), aliniamentul elegant al căilor rutiere și al aleilor de circulație cotidiană, normalitatea plăcută a parcărilor și a arterelor din partea centrală a Botoșanilor. Și nu numai. Dar toate acestea (și încă altele intenționat pierdute din vedere) conferă așezării la care ne referim o notă elegantă ce o îndepărtează tot mai mult de Suceava. Dar dincolo de modificările intervenite în ultima perioadă în structura firească a căilor urbane merită a lua în considerare și grădina publică „Mihai Eminescu”, o adevărată oază de refugiu pentru cine dorește o plimbare pe sub coroanele stufoase sau cu o barcă alunecând pe pânza apei din aceeași incintă. Să revenim totuși de unde am plecat, adică de la Suceava, încercând să creionăm starea deplorabilă a orașului de azi ce se depărtează tot mai mult de urbea din apropiere, privită altădată cu neoprită mândrie. Avem în vedere, în primul rând, aspectul cotidian, cel care nuanțează și conferă nota generală obișnuită. Tristețea este (dintr-un anumit punct de vedere) că de câțiva ani vestitul municipiu despre care scriem (așadar Suceava) a continuat să se erodeze și să se urâțească până la uimire, ca să nu spunem altfel. Vom menționa înainte de orice năucitoarele șantiere (ce se hărnicesc să ofere celor cu punga grasă garaje ultracentrale), amplasate chiar în inima urbei, adică în vecinătatea Casei de Cultură (și aceasta amenințată de urâțenie și dezinteres), care nu numai că au spulberat normalitatea cotidiană, dar au răvășit tot ceea ce mai înseamnă ordine publică. A nu se pierde din vedere, de pildă, nefericitele ocolișuri pe care cetățeanul (ori trecătorul) trebuie să le efectueze pentru a ajunge la Prefectură sau la Consiliul Județean Suceava, ca să nu mai amintim de cei care caută Piața de legume. În acest tăvălug al falselor înnoiri a fost afectat și un bloc de locuințe din vecinătatea Hanului Domnesc, la parterul căruia se află Librăria scriitorilor și Salonul de expoziții al artiștilor plastici. Cum e posibil să se aprobe croirea unei căi de circulație pe sub aripa unui complex de locuințe, complex aflat la doi pași de Casa de Cultură a sindicatelor? Am vrea să știm și noi ce act normativ permite asemenea încălcări grave ale normelor arhitecturale sau ale celor ce asigură dreptul firesc la liniștea și siguranța individuală conferite de lege? Într-un asemenea tăvălug al indiferenței condamnabile nu e de mirare ca un fiu de mahăr să-și deschidă un local simandicos chiar peste drum de bustul lui Petru Rareș, sfidând orice normă de bună-cuviință. Altfel patronul acestuia nu și-ar fi permis să-și extindă cârciuma peste trotuarul ce trecea prin fața acesteia fără ca nimeni să-l tragă de mânecă. Dar tabloul adevărat asupra a ceea ce înseamnă astăzi Suceava se realizează din suita de imagini întâlnite în mai fiece zonă a municipiului: trotuare sparte, nereparate de zeci de ani, buruieni care cresc năvalnic, indiferent despre ce stradă sau alee vorbim, starea deplorabilă a căilor de circulație (inclusiv a celor ce trec pe sub ferestrele Palatului Administrativ). Toate acestea (și altele asupra cărora nu ne-am oprit) reprezintă suficiente repere ce confirmă cele menționate. Ca să nu mai vorbim de bordurile sparte ori rupte, de gropile ce „ornează” mai toate zonele urbane, de alterarea continuă a fostelor puncte de rezistență din geografia așezării de care ne ocupăm. E suficient să amintim de modul în care a fost „modernizat” bietul parc central, cel care adăpostește de la începutul primăverii chioșcurile acelea croite ca din topor, folosite în diverse întâmplări publice, fără vreo tangență estetică ori utilitate cu Suceava. (Oricum, respectivele se „cuplează minunat” cu imaginea de ultimă oră a Sucevei de azi). Concluzionând și amintind încă o dată de plăcutele modificări din urbanistica Botoșanilor (cine vrea să se convingă n-are decât să tragă o fugă până acolo), nu vom încheia aceste notații fără a ne întreba: cu ce ocupă Primăria Sucevei dacă cei de acolo par străini de felul în care arată orașul pe care-l patronează?