Un proiect inexistent – România viitoare

Elitele politice și intelectuale nu se mai preocupă de viitorul nostru îndepărtat și mediu. Înainte de revoluția pașoptistă, dar mai cu seamă după, minți luminate precum Bălcescu, Russo, Alecsandri, Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, Avram Iancu, Papiu Ilarian, Bărnuțiu, Cipariu etc.

 

își fixaseră un ideal național ambițios, o sumă de condiții, principii vizând libertatea, dreptatea, egalitatea, propășirea pentru toți. Vedeau posibilă emanciparea națională prin cultură și civilizație. Ca și colegii lor din Vest, erau însuflețiți de duhul patriei. Pentru realizarea coeziunii naționale în jurul proiectului lor vizionar, s-au pregătit în universitățile Apusului, au bătut meleagul natal în lung și în lat, și-au cheltuit averile, au scos cărți și jurnale, reușind în doar două generații să ne așeze între primele șase națiuni europene. Pierindu-ne virtuțile și curajul, după al doilea război Patria ni s-a risipit. Nevoia de ideal La atâția ani, ar fi fost mare nevoie de un nou proiect. Se zice că am fi avut o revoluție. Dar fără un program și lideri care să o fi pregătit și condus, ea a fost în fapt o răscoală populară, recuperată rapid de foști apartcici care i s-au pus în frunte, fără nimic altceva în minte decât să uzurpe locul fostului dictator și să-i copie reflexele. Ceea ce avem și azi. De sus până jos. După două decenii, ne-am împotmolit, iar elitele noastre nu sunt în stare să ne trezească din amorțire și să ne arate calea spre un viitor demn, să pronunțe cuvântul care unește și generează forță. Migrația celor mai luminate minți ne-a subțiat tăria mesajului, analfabetismul a crescut alarmant, iar învățătorii, înțelepții strigă în pustiu. În loc de proiecte, electoralism perpetuu Campania electorală de la anul ne găsește mai dezuniți ca oricând, căci machiavelicul „divide et impera” a fost singura ideologie a actualilor diriguitori. Le-a convenit fragmentarea socială, de aceea au urmărit în permanență să ne ridice pe unii împotriva altora, pe privați contra bugetarilor, pe părinți și elevi contra dascălilor, pe pacienți contra medicilor… Frăția mișcării sindicale a fost spartă, iar liderii puși să se încaiere cu membrii. La toate au pus umărul și serviciile subordonate politic, mass-media obediente și chiar Justiția. Doar pentru liniștea Puterii. Același scenariu procustian i s-a aplicat și Opoziției. A fost adus PSD la guvernare, visul împlinit al dlui Băsescu, doar-doar va închide gura maselor populare și a sindicatelor. Simțea că vin vremuri grele. Rolul decorativ al social-democraților la Palatul Victoria și nevoia PDL de a controla votul prezidențial i-au scos din jocul politic. Criza și recesiunea însă au lovit cu putere, Executivul actual se clatină, iar din reforme a rămas numai gargara politicianistă. Ni s-au înecat corăbiile Ceea ce înspăimântă este că speranța de mai bine nu se naște. Dacă fostul Contract cu România al Convenției Democratice a descătușat energii nebănuite, reușind să provoace prima alternanță legitimă la guvernare, dacă intelectualii progresiști și societatea civilă erau atunci trup și suflet de partea schimbării, astăzi nu ne surâde șansa ieșirii din mlaștina sărăciei, a înapoierii și a manipulărilor. Ne lipsește elanul, nu mai credem în nimic. Peste 70% dintre tineri vor să plece. Vreme de restriște. Ca o turmă fără păstor, iarăși tânjim după revirimentul economic al bulgarilor, ungurilor, polonezilor. Nici nu îndrăznim să visăm mai departe. Ne-am lecuit de vise. Mai lipsesc doar antenele îndreptate către ei. Am mai ratat două decenii. O rază de speranță a pâlpâit la nunta prințului William cu Kate Middleton, când regele nostru Mihai a fost tratat cu cele mai înalte onoruri de regina Angliei și nobilii săi curteni. A stârnit admirația și aprecierea întregii lumi. Pentru o clipă am avut revelația grației divine care s-ar fi putut revărsa peste România. Peste poporul pentru care străinul prinț Charles face o pasiune, dar pe care dregătorii contemporani îl țin la marginea Europei. Să nu cumva să se molipsească de democrație și bunăstare.