Când eram flăcău la mama…

Am un prieten, da’ numai unu’. Am un prieten pe care-l cheamă Cătălin. Sunt fericit că mi-a dăruit și mă cinstește cu prietenia lui. Încerc să i-o întorc cât pot, nu-mi dau seama dacă și izbândesc.

 

Oricum, îs tare mândru de Cătălin. Și, uite, îi dau și-n scris… declarație. Da’, gata cu vorba… De ce-l pomenii pe Cătă?! Simplu. Pentru că de câte ori îi trec pragul antreprizei pe care o păstorește (cea mai bună tiparniță din România, pesemne, la ceasul de față – câtă vreme cogeamite Humanitasul Liiceanului Gabi aci își tipărește producțiunea de bază, la Accent Print de pe Traian Vuia Sucevei) nu mă lasă fără să mă cadorisească… consistent cu vreo carte. Cu ultima pe care am luat-o zilele trecute am să îmbii astăzi și pe domniile voastre, căci știu că părintele cu pricina e foarte îndrăgit și prețuit și-n spațiul spiritual bucovinean. Să vedem, atunci – și cu asta îți voi destăinui și numele cărții – cum, cum… Ne vorbește părintele IUSTIN (din satul Petru Vodă, comuna Poiana Teiului, jud. Neamț): Amintiri din copilărie… În viața de familie a mea, din zona asta a munților, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinții, frații sunt plecați mai mult la dreapta, în stânga; ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu nașterea, cu creșterea, cu formarea caracterelor și cu influența și viața spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost ușor să înclin înspre viața monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici și sărbători ne lua la Durău, la mănăstirea Secu, Sihăstria, pe la mănăstirea Neamț; nu erau mașini, se întovărășeau doi-trei vecini, puneau caii la căruță, merinde în traistă și hai la mănăstire, 20 de km, 25, 30. Și, așa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la mănăstirea Durău (pe atunci era mănăstire de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracție și important, cu deschidere spre Bucovina și Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreți și slujitori buni și dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de sărbătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilași de anii mei îmbrăcați în veșminte, ieșeau la vohod acolo cu preoții, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, și așa s-a imprimat viața asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viața Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu niște bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Așa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că și Creangă s-ar minuna de istorisirile mele. Când făceam năzdrăvănii… …teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Și mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era și frică și trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, și plătește slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă… Nunta în sat când se face, rămân casele pustii, rămân acasă doar copiii. Iar eu eram șeful bandei de copii. Eram vreo 12, toți mărișori, cam de 12 anișori. Și ce făceam noi era să controlăm fiecare casele noastre. Începea de la mine, șeful bandei. Umblam prin pod, umblam prin grajd, umblam prin șuri să vedem ce se potrivește cu o trăznaie. Pe urmă mergeam pe la vecini, dar nu eram satisfăcut. Nu găsisem nimic surprinzător la ceilalți. Hai înapoi, la mine. În dolia casei (sunt unele case cu acoperișul prelungit în spate) și acolo e un fel de magazie, unde pui de toate și cânepă, și bumbac, și stative… vârtej de făcut frânghiile, hamuri noi și vechi și câte altele. Ei bine, aveam o movilă de cânepă. Cât a muncit mama să taie cânepa – să o aduni, s-o smulgi, s-o bați, să scoți sămânța, s-o pui la uscat, s-o pui la topitoare vreo două, trei săptămâni, s-o scoți de-acolo, s-o desfaci și s-o pui la soare să o încălzească, să o înfierbânte soarele; adu-o din nou, apoi după vreo două-trei săptămâni după ce se usucă bine-bine, scoate mama melițoiul, adică îi desfaci toată fibra cu mâna stângă – bețișoarele acelea, încât rămâne numai firul de cânepă, cu multă osteneală, până ajunge ca firul de bumbac. Și mama făcuse treaba asta, muncă de un an – o singură dată în an se cultivă cânepa asta – și acum era terminată, pusă acolo-ntr-un colț. Și-au plecat toți la nuntă. Eu știam că tata are cartușe în pod. Atunci nu era nicio istorie să ai cartușe, pușcă. Tata avea un „tunac”, numai atâta, și mergea noaptea cu el, când mergea să stea la vreo pădure, la vânătoare și la fiecare săptămână tata venea cu câte un căprior, porc sălbatec… Așa, ce facem? Mă urc în pod unde erau două cutii de cartuș, din când în când le scotea tata și le mai ungea cu un fel de grăsime. Am luat două cartușe și vin jos. Am făcut însă vreo două trăsnăi: am scos praful din cartuș și puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului… măăi!, și făcea un zgomot ca de tun, parcă se împușca… (poate… va mai urma) d. b. P.S. Un gând pios familiei Băișanu, în aceste momente de încercare!