Polițiștii de frontieră suceveni sunt umiliți și supuși presiunilor

Părăsiți de avocați, locuind și câte 12 în celulă în vecinătatea unui WC puturos și îndemnați obsesiv să “spună tot”, frontieriștii arestați la 4 februarie au transmis rudelor că au ajuns la capătul puterilor

 

Polițiștii de frontieră suceveni, anchetați în stare de reținere la București, cred că nu vor ieși din arest nici după scurgerea primului mandat de 29 de zile. Cel puțin aceasta este bănuiala câtorva dintre ei, bănuială pe care au reușit să o transmită și rudelor de acasă, laolaltă cu informații despre felul inuman cum sunt tratați de la arestare încoace. Unii dintre arestați au spus membrilor familiei despre stresul continuu în care o duc de când au fost luați de mascați, unii direct din pat, de lângă copii. A urmat apoi întreg scenariul național, tot tam-tamul drumului până la București cu zeci de camere de filmat ațintite asupra lor. Se pare că presiunea zilnică la care sunt supuși de către anchetatori, plus umilința pe care o îndură în arest stând claie peste grămadă într-o celulă i-au adus pe mulți dintre ei la limita suportabilității psihice. Am aflat că arestații au voie să vorbească la telefon câte un minut pe zi (după 60 de secunde convorbirea se întrerupe automat) și, ca să folosească eficient minutul de contact cu lumea din afara, își trec pe hârtie ce vor să le spună celor de acasă. Azi sună nevasta, mâine un frate, poimâine altă rudă. Pe mulți dintre ei i-au părăsit chiar și avocații. După ce au primit onorarii și de câte 1500 de euro pentru reprezentare, apărătorii s-au făcut nevăzuți și sunt de negăsit la telefon de rudele celor arestați care-i caută înnebunite. Polițiștii de frontieră suceveni stau în arest și câte 12 într-o celulă, cu un singur WC puturos într-un colț, ca în urmă cu multe zeci de ani. Anchetatorii vin din când în când și îi îndeamnă obsesiv să „spună tot”. „Ce să le spunem tot? Doar au probe, spun ei; să ne ancheteze funcție de ele, nu înțeleg de ce atâta presiune și umilință. Ne tot îndeamnă să vorbim, să ne pârâm unul pe altul, să fim niște cățeluși. Psihic, suntem dărâmați, iar fizic suntem de nerecunoscut. E clar că, la cum suntem tratați, nu vom fi eliberați prea repede”, a transmis acasă unul din polițiștii de frontieră de la Siret. „Curățenia” pe care DNA a făcuto la PTF Siret a fost, cu siguranță, necesară. Au picat în fușălăii autorităților anticorupție și polițiști cu state vechi în luatul șpăgii de la contrabandiștii de țigări, dar și naivi care n-au cerut niciodată mită de la cei care treceau frontieră cu țigări, dar care au beneficiat de cota din colecta comună ce se împărțea mai mult sau mai puțin frățește la terminarea turei. Pe niciunul însă nu-l absolvă de rigorile legii „nuanțele” menționate mai sus și fiecare va plăti probabil în funcție de cât de adânc a intrat în mocirla care l-a trimis de fapt după gratii. Vor plăti, probabil, cu detenție, cu pierderea locului de muncă, iar faptul că au dosare penale le va închide definitiv orice ușă pentru un loc de muncă în structurile MAI și nu numai. Mai greu de înțeles este însă cum poate fi acceptat, în anul 2011, într-o țară ce se pretinde civilizată și europeană, nu numai datorită poziției geografice, regimul de pârnăiaș de secol 19, la care sunt supuși acum polițiștii de frontieră. În țările civilizate, detenția nu ar trebui să însemne nici dezumanizare, nici presiune psihică, nici umilirea persoanelor încarcerate, indiferent pentru ce infracțiune au fost arestate. Ar trebui ca procurorii să poată obține condamnările fără declarații obținute după ce psihicul unui deținut a fost făcut varză de umilință și presiune. Practicile românești însă se păstrează se pare, aceleași, în ciuda avertismentelor și a sancțiunilor aplicate țării noastre de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unde plângerile privind condițiile de detenție au caracter repetitiv.