„Cenzura”

Un profesor cu ceva ani deasupra mea (și, cu siguranță, cu experiențe și percepții destul de diferite de ale mele), m-a întrebat deunăzi, într-un cadru public, solicitându-mi (dacă am înțeles corect) un răspuns scurt și net, dacă am fost vreodată cenzurat ca jurnalist. Am furnizat imediat acel răspuns (așteptat?), compus din două sunete (ca și opusul său), însă m-am simțit obligat ca, măcar în câteva vorbe, să nuanțez. Exprimându-mi credința că nu m-am simțit niciodată un deținător și un emițător al adevărurilor absolute și că adesea tocmai „adevărul” devine dificil de comunicat (rapid, lapidar, elocvent – cum de regulă „i se cere” unui jurnalist) dacă este părăsit de nuanțe.

 

Nu știu dacă opinia mea (căci doar atât a fost, o opinie) s-a receptat ca atare (și aș minți dacă aș spune că nu m-a interesat, că nu mă interesează receptarea!), dar mărturisesc că o satisfacție personală foarte concretă am primit în ziua ce a urmat. Dialogând pe același subiect cu câțiva elevi de clasa a X-a (de la CN „Eminescu”, filologie-jurnalism, ce vin la „Crai” în practică), așadar cu (mulți) ani în urma mea. Oameni tineri, venind deja dintr-un alt timp spre un alt timp. Tineri care mi s-au părut foarte relaxați pe subiect și nicidecum naivi. Care mi-au conferit prompt o serie de argumente (ar putea fi calificate și drept concepte) susținând dialogul asupra unei teme publicistice: context (timp, circumstanțe) – (in)oportunitate – (in)adecvare – mediu (normă) – subiect/obiect/public-țintă/societate. Și care păreau convinși că e mult mai important ca, atunci când sunt pe cale să emită ceva către lume, să se raporteze nu la teama de cenzură, ci la posibilitatea dialogului.