Mihai Eminescu – unic și universal (II)

În natură totul se leagă, totul curge și totul este de folos. În versurile lui Mihai Eminescu aceste conexiuni și această permanentă mișcare sunt o exprimare a gândirii Poetului… – „prin urmare esența ființelor este forma, esența vieții trecerea, mișcarea prin ele”…
 

Versurile din „Povestea codrului” reprezintă cea mai frumoasă definiție ecologică a habitatului silvestru: “Împărat slăvit e codrul/ Neamuri mii îi cresc sub poale/ Toate înflorind din mila/ Codrului Măriei-Sale/ Lună, Soare și Luceferi/ El le poartă-n a lui herb”… Codrul, care este o pădure imensă alcătuită din arbori multiseculari, arbuști pe de o parte, plante erbacee, animale diferite și microorganisme văzute împreună ca „neamuri mii”, pe de altă parte, este echivalat simbolic cu un stăpân. Mulțimea substanțelor acumulate în solul pe care se instalează pădurea sunt oferite de „neamurile” care îi „cresc sub poale”. Constatăm că mulțimea corelațiilor din pădure dintre sol, lumină, arbori, plante și animale este reciproc avantajoasă și formează ceea ce noi numim sistem ecologic. Codrul Măria-Sa își duce viața datorită luminii Soarelui, într-un proces care face legătura dintre Cer și Pământ prin fotosinteza din cloroplastele frunzelor. Un fenomen cu universalitate în natură care stă la baza vieții. Astăzi, nesfârșiții codri ai vremurilor din trecut, chiar și din vremea lui Mihai Eminescu, sunt păduri mai mici, supuse riscului de a deveni mereu mai mici! Pădurea constituie un ecosistem în care prin numeroase feedbackuri se asigură reciclarea substanțelor și regenerarea resurselor primare. În orice ecosistem se petrec și fenomenele selecției naturale care participă la evoluția populațiilor. Unicitatea lui Mihai Eminescu este dată și de comunicarea lui prin dialog, nu numai cu semenii, dar și cu izvoarele, pădurea, luna stelele și cu alte elemente ale universului. Eminescu nu este nici Goethe, nici Schiller, nici Heidegger, nici Hegel, nici Kant, nici … „Ci este din fiecare câte ceva și ceva în plus, Eminescu este Eminescu pentru că Eminescu este Eminescu”, cum aprecia Gh. Doca, în „Eminescu: o perspectivă dialogică” (2009). „Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape pe poteci,/ Vezi bejănii de albine,/ Armii grele de furnici./ Hai și noi la craiul dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul și iubirea,/ Să ne pară jucării./ Mi-a părea cum că natura/ Toată mintea ei și-a pus,/ De cât orișice păpușă/ Să te facă mai presus…”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: