Soluții la disoluții

Motto: Pristanda către Trahanache: ”Trebuie… numaidecât!… suspandați!” (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută) După trecerea ”marii spaime” datorate marșului spre Cotroceni a celor 6000 de caschete, un marș de recuperare a celor 25% din impusa curbă de sacrificiu, căruia, după o analiză pe toate fețele i s-a atribuit și alte conotații, că, adică, s-ar fi putut transforma prea lesne într-un puci sau o lovitură de stat, cu urmări imprevizibile, cei de la timona României în derivă au avut o vagă părere că nu-i bine să te joci cu focul și să întinzi coarda până la rupere, cu riscul de-a fi plesnit peste față, continuând vechea practică de strâns șurubul pentru fericirea norodului.

 

Din toată tărășenia, a ieșit o demisie de onoare a ministrului Blaga, spre mulțumirea președintelui căruia i se pare menținerea Robertei Anastase, acolo unde este, infinit mai importantă decât stabilitatea în Ministerul de Interne. Dintre toți cei vizați de caschete cu simboluri ale statului, aruncate în praful asfaltului, cel mai mult a simțit pericolul președintele Băsescu, s-a văzut vulnerabil între SPP-iști, a tras în piept mirosul înecăcios al abdicării, urmat, vorba lui Vântu, de anonimat și, bineînțeles, de altele. Până când va analiza profund raportul cerut, are timp să se gândească, împreună cu cei din jur, la soarta împăratului Justinian (527-565), dacă ar fi reușit răscoala numită “Nika” (Victorie!) a populației dintr-un Bizanț cosmopolit. Pe vremea aceea, se purta, pentru chestiuni minore, intrarea “benevolă” în mânăstire, iar pentru treburi însemnate politicești se aplica orbirea cu fierul încins sau alte prea înfricoșătoare mutilări, ca să nu-ți mai treacă prin cap să aspiri la tronul basileilor; cei însemnați, mutilați, diformi, strâmbi, cocârjați, damblagii, chiar din ilustre familii, nu puteau ocupa tronul imperial. Nu voi înțelege nici în ruptul capului de ce președintele Băsescu își leagă de gât și duce în spate un guvern contestat și din interior, devenit inutil ca o damigeană goală la o petrecere, pe care, e drept, o poți umple cu apă, însă trebuie să aștepți să se transforme în vin, iar așteptarea poate fi, hăt, lungă! Toate se schimbă în lumea asta, numai Boc rămâne locului ca un monument al naturii, care, oricât și-ar cârpi guvernul, rămâne ce este: un pion detestat, care produce doar dezamăgire. Dacă stau bine și mă gândesc, Guvernul României nu este nici la Palatul Cotroceni, nici la Palatul Victoria, fiindcă noi nu mai avem decât niște simulacre de guvern și președinție. Puterea e în altă parte, așa că în zadar va fi schimbat Boc și va fi suspendat președintele. România are un guvern de “diasporă financiară”, alcătuit din înalți funcționari ai F.M.I., care dau ordine și guvernul Boc execută, mimând guvernarea. Dacă banii “prea zilnicei pâini” sunt împrumutați, ce fel de obraz poți avea tu, ca guvernant, tu care nu ești în stare să-ți hrănești supușii? Mai rău decât lipsurile, creșterea aberantă a prețurilor, furtul și corupția, bunul plac și indiferența este că transformarea statului într-unul mafioto-paternalist ne condamnă să vegetăm la marginile istoriei, fiind complet descoperiți și la discreția străinilor. Dacă n-ar fi așa, Tökés n-ar cere autonomie pentru încă două județe din Transilvania și nu și-ar face partid antiromânesc, pe motiv că U.D.M.R., aflat mereu la guvernare, este prea “românizat”, nu impune autonomia la ceea ce zice că este ținut secuiesc. Cum poți să zici că ești guvern, când nu ești în stare să impui măsuri de redresare a economiei și Consiliul investitorilor străini îți face ție program de ieșire la liman? În sfârșit, s-a ajuns la concluzia (am semnalat-o de ani de zile) că trebuie creată o structură unitară de absorbție a fondurilor europene. Adică cum? Plătim toți cotizația la U.E. și fonduri “nerambursabile” pot lua persoane particulare. De ce? Ca să ne arate unii cât de mult au muncit ei, ca să se îmbogățească? Dacă plătim cotizația ca stat, e firesc ca fondurile europene să fie luate tot de stat și folosite în scopuri comune, de interes public: un drum (autostrăzile sunt un vis), un pod, locuințe, spitale și altele ce ne sunt necesare. Mă tem că, din cauza disoluției puterilor statului, vom pierde oportunitatea de-a ne lua înapoi banii de la U.E. și va trebui să aștept Ziua curățeniei în politică, care ar putea să ne scoată din văgăuna istoriei în care am fost deversați și să ne așeze pe o linie de plutire suportabilă moral și material. Aflat în plin proces de recuperare a popularității și credibilității, atât guvernul, cât, îndeosebi, președintele, care oscilează între ziceri și deziceri, se întrunesc într-o reuniune de familie la Cotroceni, ca să pună țara la cale. Opoziția nu participă, și are dreptate, fiindcă nu s-a ținut niciodată seama de ce-a spus, așa că va rămâne ca femeile să iasă la pensie la 63 de ani, nu la 65, la fel ca bărbații. Dacă asta înseamnă aliniere și integrare, fie! Dar nu-i decât o imitație, nu are suport nici în tradiția românească, nici în dezvoltarea economică și socială, nici în starea de sănătate a acestui popor și nici în nimic. Împreună cu toată lumea de bun-simț am fost alături de președinte la marea pierdere și încercare prin care a trecut. Sigur, vrem ca părinții noștri să trăiască, dacă este posibil, cât mai mult, în putere și sănătate, dar nu-i cum vrem noi. Așa că, am tot dreptul să-i pun președintelui o întrebare de suflet: Dacă mama președintelui ar fi muncit, indiferent de locul de muncă, câte 12-14 ore pe zi până la 63-65 de ani, cum a fost bolnavă, ar mai fi trăit 82 de ani? Avem noi dreptul, indiferent cine suntem, să scurtăm viața altora? Franța, care-i în buricul Europei, are vârsta de pensionare la 62 de ani, iar noi trebuie să fim mai catolici decât Papa. Nu mă mai interesează cum a fost “votată” legea, frauda a fost acceptată, Curtea Constituțională a validat-o, dar președintele, din motive de mare dragoste față de sexul opus, n-a sancționat-o, a trimis-o înapoi la Parlament. După tot circul, nici eu nu m-aș fi dus la Cotroceni, n-aș vrea să văd alinierea la o cauză care nu e în interesul major al românilor. Cred că am obosit de atâtea semnături, de suspendări, de vorbe multe, de moțiuni, de ieșitul în stradă, de joaca opoziției de-a “lupii tineri” care mârâie la Masculul Alpha, de toate… Totdeauna e bine să înveți din greșelile altora. Și Dimitrie Cantemir credea că Imperiul Otoman e prea slab și Rusia lui Petru cel Mare prea puternică… și a urmat exilul.