O comunitate etnică dispărută: evreii din Vama (I)

Cu vreo doi-trei ani în urmă am avut ocazia să stau de vorbă cu Rudi Melzer, cetățean israelian, născut în Vama și plecat în noua patrie când avea vreo cincisprezece ani.

 

Într-o limbă română cursivă, nealterată, așa cum o învățase la școală, mi-a spus că a venit în Țară pentru unele treburi, printre care și aceea de a se îngriji de cimitirul evreiesc din Vama, acolo unde își dorm somnul de veci strămoșii celor care, cu mult timp în urmă, au plecat din Vama și din România. Nu numai Rudi Melzer folosește expresia „am venit în țară”, am auzit-o și la alții, plecați pe meleaguri străine, semn sigur că evreii plecați din România în Israel au două patrii: România, ca țară de suflet, și o alta, înțeleasă ca realitate politică și economică, dar de care nu au apucat să se lege sufletește. Nu mă surprinde, nici nu mă miră, că România este considerată patrie pentru cetățenii altei țări, mi se pare justificat din moment ce sute de ani evreii au trăit alături de români și, spre deosebire de alte țări, nu au fost supuși prigoanei ghetoizării, pogromurilor, decât în perioada interbelică, în condițiile accentuării antisemitismului și ale războiului. Ceea ce mă surprinde este că în lucrările unor istorici evrei, născuți, crescuți și învățați în România (Jean Ancel, Lya Benjamin, Carol Iancu, Radu Ioanid, Delia Ofer, Marcu Rosen, Liviu Rotman și mulți alții), în culori și tonuri diferite, România este prezentată ca un spațiu al răului, al ororii, al antisemitismului și Holocaustului, reducând totul la perioada anilor 1938-1944, anulând secolele anterioare de conviețuire. Nu vreau să intru în polemică cu nimeni, nu neg nici legislația antisemită, nici deportarea în Transnistria a evreilor din Bucovina, Ținutul Herței și o parte a județului Dorohoi, precum și a celor din Basarabia, nici Holocaustul, atâta doar că autorii citați nu fac deosebirea între „gura statului și gura satului”. Statul român, regimurile politice de dreapta, unde mișcări și partide au putut avea, în anumite condiții istorice, o poziție net antisemită, mergând până la acte criminale, dar satul, poporul român, în marea lui majoritate, nu poate fi făcut răspunzător de ceea ce s-a comis în numele lui, cum, pe bună dreptate, spunea primarul Cernăuțiului, Traian Popovici. Dacă ar fi așa cum se arată în lucrările autorilor amintiți, atunci cum se explică ceea ce spunea regretatul academician Nicolae Cajal, că de Sărbătorile pascale românești, principala stradă din Israel, de la un capăt la altul, miroase îmbietor a cozonac și pască? Comunitatea evreilor din Vama, cu o vechime de cel puțin două sute de ani, reface, în mic, istoria comunității evreiești din Bucovina și din România. Evreii din Vama au fost supuși acelorași măsuri discriminatorii, acelorași interdicții, cuprinse în hotărâri și legi, au suportat antisemitismul, prigoana, deportarea și Holocaustul. Suferințele morale și fizice, degradarea și moartea nu i-au ocolit pe evreii din Vama care au suportat cu stoicism toate loviturile soartei abătute asupra lor. Cum s-a format comunitatea evreilor din Vama? Nu avem niciun document din care să rezulte că, anterior celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea, ar fi locuit vreun evreu în Vama, dar, cu siguranță, au trecut pe drumul de comerț care lega nordul Moldovei de Transilvania și Ungaria, cu siguranță și-au vândut mărfurile sau au cumpărat mărfuri din Vama. Chiar înainte de a se instala în nord-vestul Moldovei stăpânirea habsburgică, începând cu toamna anului 1774, în Vama era un evreu, Israel Berl, arendașul crâșmei care aparținea mănăstirii Vatra Moldoviței. El face parte dintre evreii înregistrați de recensământul zis rusesc din 1774 – 12 familii în ținutul Câmpulung (10 în Câmpulung, una în Vama și una în Sadova) – în toată Bucovina au fost înregistrați 504 capi de familie evrei, cu 2.332 suflete. După cum aflăm din relatările primului guvernator militar al Bucovinei, generalul Spleny, ale boierului Vasile Balș și ale lui Ion Budai-Deleanu, evreii din Bucovina sunt veniți din Galiția, provincie poloneză ocupată de Imperiul habsburgic în 1772. Originea acestor evrei din Galiția, din Rusia și din toată Europa de est și centrală se încadrează ramurii așchenazi, fiind Kazari din neamul popoarelor turcice, trecuți la mozaism prin anii 730-740 d. Hr. Cei stabiliți în Bucovina au fost văzuți ca agenți ai alcoolismului și ai germanizării, fapt ce nu poate fi negat, însă nici nu trebuie absolutizat, deoarece evreii au practicat, pe lângă comerț, o seamă de alte meserii, contribuind la ridicarea economică a localităților Bucovinei. Cunoscând limba germană, le-a fost mai lesne să pătrundă în școli, să ocupe funcții importante în justiție, în administrație, în sănătate, ca medici și farmaciști. Ei, evreii, au ocupat o nișă pe care românii au lăsat-o descoperită, dintr-o păguboasă părere că ei nu trebuie să facă comerț, nici meserii, nici învățătură, să rămână la sapă și la mămăligă. Când s-au trezit (în Bucovina trezirea românilor a durat aproximativ 75 de ani, până la revoluția din 1848), prin puțina intelectualitate ridicată din rândurile lor, locurile erau ocupate și, aproape firesc și normal, au dat vina pe evrei. Antisemitismul nu este o creație românească și, până a ajunge pe pământ românesc, avea vechi state de serviciu, la noi limitându-se la declarații și constatări și la articole de presă. Pentru Vama se constată că din cei 55 negustori, 52 erau evrei, numai 2 români și un străin, iar între meseriași găsim doar 7 români, 31 evrei și 17 străini, adică germani. O altă situație, care era de natură să ridice semne de întrebare, era aceea a locurilor ocupate de evrei în școli și la Universitatea germană din Cernăuți, creată în 1875. De exemplu, la Liceul ortodox din Suceava (școală românească), actualul Colegiu „Ștefan cel Mare”, în anul școlar 1881/1882 erau 139 elevi români și 99 evrei, ca zece ani mai târziu, în 1891, elevii români să fie 171 și elevii evrei 173, deși evreii reprezentau, în ansamblul populației, 10-12%, iar românii 34-40%. Dacă ne raportăm la numărul farmaciștilor, medicilor, juriștilor, funcționarilor, industriașilor, putem spune că, în proporție covârșitoare, locurile erau ocupate de evrei. Pentru înțelegerea mai exactă a acestui fenomen, este necesar să ne raportăm la poziția junimiștilor din Regatul României care, prin Titu Maiorescu, s-au detașat de curentul antisemit, amplificat după Războiul de Independență din 1877-1878. Junimiștii explicau poziția ocupată de evrei în economie și administrație prin incapacitatea autohtonilor de a produce o clasă de mijloc, prin detașarea lor de îndeletnicirile burgheze. Evreii din Vama sunt veniți în mod treptat, ajungând la un număr apreciabil în 1874, când primarul de atunci al Vamei, Gavril Toma, tatăl lui Iorgu G. Toma, le dă o bucată de loc pentru cimitir, sub Dealul Barbușca, la intrarea în Vama, peste Podul Alb. Până în 1890 numărul evreilor înregistrați la recensământ a fost de 501 persoane, în 1910, la ultimul recensământ făcut de stăpânirea străină, numărul evreilor crescuse la 618, ca, după războiul mondial dintre anii 1914-1918, numărul evreilor să scadă în 1927 la 363 persoane, iar la recensământul din 1930 să fie înregistrați 394 evrei, numărul lor rămânând constant până în 1940-1941. (Va urma)