D’ale politicii (95)

– Un dicționar… alternativ –

 

Esență. Un venerabil și înțelept amic (cele două calități sunt departe de a fi obligatoriu sinonime) mi-a spus: el crede că esența fericirii într-o viață de om este să ai bani la bătrânețe, să poți trăi decent când vei fi singur și uitat de toți. Pe mine mă cam înfioară această predicție, mai ales de când am regăsit-o exprimată și de Maxim Gorki: la bătrânețe, de cele mai multe ori, este mai important să ai bani decât copii… Holocaust. Despre holocaustul brun sau negru, atât de invocat de urmașii celor ce i-au căzut victime (și care, precizează ferm un istoric cu autoritate, Gh. Buzatu, „indiferent de argumentele vehiculate a bântuit aiurea în Europa nazistă, dar nu și în România anilor 1940-1944”), se scriu încă sute de tomuri. Nu e nimic rău în faptul că un neam rătăcitor își cultivă memoria, fie ea și excesiv acuzatoare. Ciudat este că despre un mult mai îndelungat și sângeros carnagiu în masă, despre „holocaustul roșu”, comunist – regimul între ai cărui promotori, dar și victime s-au numărat și evreii – se scrie și publică infinit mai puțin, în ciuda apropierii temporale a acestuia comparativ cu lagărele naziste. Iar bilanțul ce califică crimele comunismului – peste 150 milioane de morți, exclusiv zecile de milioane de destine frânte brutal, de oameni decedați după eliberarea din lagăre și pușcării – drept o „ciumă roșie” ce a depășit efectele marilor molime, invaziilor tătare și războaielor încă nu a fost finalizat. În România, procesului i s-a pus oficial capac prin Raportul marelui anticomunist Tesmenețki (nițel evreu, nițel bolșevic, mă rog, după genitori). Pleonasme. Inspirat de cele cinci pleonasme „definitive” definite de Jean Grenier (un administrator ipocrit, o femeie nesatisfăcută, un mecanic auto necinstit, un soț egoist, un accident stupid), prietenul ieșean B. Ulmu (cel al cărui „tiz” vegetal a salvat Veneția) propune – din bogata-i experiență de viață – alte câteva: un politician corupt, un poet bețiv, un actor persecutat, un critic complexat, o șefă care te hărțuiește sexual, o soartă nedreaptă, un salariu mic… Aș mai adăuga, la rându-mi: un amic ce-ți datorează bani amnezic, un scriitor sucevean invidios pe ceilalți, un candidat politic mincinos, o bancă ce te jupoaie, un șef ingrat, un coleg curios, un inspector ciubucar, o nevastă ce nu-ți uită rătăcirile, o toaletă publică murdară, un funcționar public ciufut… Putere. Ea se cucerește pe diferite căi, dar se legitimează și apără prin discurs. De aici decurge eternitatea „limbii de lemn”, expresia permanentă a unei autorități asumate și inevitabil abuzive, deoarece urmărește genetic anihilarea gândirii libere a masei receptoare. Pentru a impune în conștiințe sugestii și axiome ce maschează realitatea, mai totdeauna nefavorabilă celor ce au promis că vor da „marea cu sarea”, soluția mereu la îndemână este manipularea cu ajutorul nemuritoarei „langue de bois”. Considerată salutară, chiar dacă folosirea ei fusese demascată de noii stăpâni ai zilei și imputată altora când se aflau pe băncile opoziției. Slugă. Somați de sovietici, după război, să-i pedepsească pe ofițerii care se opuseseră invadării țării lor în așa-numitul „război de iarnă”, finlandezii au refuzat cu mândrie: „Noi avem numai eroi, nu avem criminali de război”. Obedienți, românii au dat curs – cu exces de zel specific slugii – deciziei Kremlinului de a „decapita” oștirea română, acuzată (chiar și azi, de istoricii ruși democrați) că ar fi luptat, alături de Hitler, pe frontul de est. La ordinul generalului Vinogradov, unii ofițeri au fost împușcați pe loc, unii mișelește din spate, chiar dacă luptau alături de sovietici, alții au fost arestați și încarcerați, cum s-a întâmplat cu toți șefii corpurilor de armată, alți responsabili militari, precum – între mulți alții – generalii I. Dumitrache, S. Stoenescu, N. Dăscălescu (care va fi văzut, după eliberarea din închisoare, păscând două vaci în comuna Căciulești din jud. Neamț), gen. V. Zorzon mort la Aiud etc. După ce a contribuit esențial la eliberarea Budapestei, Corpul 7 Armată Român este scos forțat din dispozitiv, la ordinul mareșalului Malinovski. Comandantul acestuia, gen. N. Șova, protestează ferm deoarece „românii au fost utilizați de aliatul sovietic doar în momentele cele mai grele ale luptei, fiind îndepărtați necamaraderește atunci când momentul victoriei și al onoarei se apropie”. Este destituit a doua zi și va ispăși 10 ani de temniță grea. Din pricina aceleiași invidii „tovărășești”, gen. N. Macici, comandantul Armatei I Române, este ridicat de pe front, condamnat drept criminal de război și condamnat la moarte. Timidul Rege Mihai va comuta sentința în muncă silnică pe viață, dar nu prin inițiativa sa, ci la indicația aceluiași atotputernic Malinovski… Și gen. G. Avramescu (conducătorul Armatei a 4-a), un ofițer foarte popular în rândul populației din țările eliberate, este arestat pe front. Se pare că soția sa a avut aceeași soartă, amândoi dispărând fără vină în gulagurile sovietice. Admirabil, ca atitudine, este memoriul înaintat Tribunalului Militar de la Adjud (care-l condamnase la muncă silnică pe viață pentru „crimă de înaltă trădare”): „N-am fost un trădător, un necredincios, un răzvrătit sau complotist împotriva neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru granițele lui sfărâmate. Am dorit ca neamul meu să fie independent și stăpân pe destinele lui, respectând coexistența și drepturile neamului. Cândva, când patimile politice se vor atenua, realitatea va apărea în tot adevărul ei”. Topless. Aparenta libertate a expunerii estivale a sânilor pe plajă ascunde de fapt reguli stricte de stăpânire și folosire a „privirii masculine balneare”, dar relevă și o cruntă competiție interfeminină: pentru a avea „dreptul” de a îi arăta, sânii trebuie să fie frumoși, fermi, suficient de tineri. Sociologul J.-C. Kaufmann, autor al cărții „Corps de femmes et regards d’hommes”, încearcă să-și explice prin ce mister un sân expus public pe plajă redevine, odată ascuns din nou sub haine, obiect de dorință și parte intimă. Desigur, e vorba de convenții, tradiții și prejudecăți, care încarcă cu diferite și adesea opuse semnificații același gest. În fond, a accepta ca iubita ta să-și arate tuturor adoratele ei „balcoane” semnifica până acum câțiva ani a o împărți sexual cu alți bărbați… Altfel zis, mutatis-mutandis, ar însemna că în viitor vom accepta nuditatea publică ocazională și o vom putea separa ferm de ideea de intimitate și contopire erotică? Nu cred, deși nu pot exclude dihotomia posibilă, de vreme ce o coapsă dezvelită întâmplător ni se pare mai ațâțătoare decât exhibarea voluntară a unui corp feminin dezgolit… Vocație. „Ai putea deveni un excelent critic sau un redutabil politician: vorbești foarte mult despre ceea ce cunoști foarte puțin.” (H. Jeanson în „Intrarea artiștilor”)