Adela Popescu – cartea cărților și cartea vieții sale

Ți se înrourează mâinile când în amiaza acestei veri le apropii de cartea cărților și cartea vieții Doamnei Adela Popescu, Între noi – timpul. 99 de poeme / Entre nous – le temps. 99 poèmes, Editura Anima, București, 2010.

 

E un efect comparabil cu cel declanșat de dorința și sfiala de a atinge petalele unui trandafir sau aripile unui fluture. Rar carte, rar carte-obiect, cartepotir de hârtie cu atâta delicatețe și pricepere concepută pentru poezie! Înaltă, aproape cât impresionantul tom, în format academic, pe care i l-a dedicat soțului, A fost odată George Muntean. Remember, Editura Palimpsest, București, 2008, este o idee mai îngustă, dar cu un număr de pagini apropiat, circa 500. În cea dintâi, policromia este prezentă în unele fotografii, în aceasta de acum, în acuarelele care poartă semnătura poetei. Fotografia preferată de autoare pentru copertă a fost realizată în 1961 de George Muntean. Apropierile sunt inevitabile, nu doar pentru că ambele cărți au fost gândite de Adela Popescu (pentru care a contat și cum se va așeza numele editurii, ca semnificație, pe pagina de gardă), ci pentru că în literatura română Adela Popescu și George Muntean reprezintă un cuplu, unul din marile cupluri ale iubirii, dincolo de discreția și surâsul amândurora. Dar să mergem mai departe cu Între noi – timpul. 99 de poeme / Entre nous – le temps. 99 poèmes. Opțiunea pentru un format asemănător mai are o explicație, intenția ca fiecare poem să nu continue pe o a doua pagină, să încapă pe una pentru existența lui completă în oglinda versiunii franceze, după cum îngustarea paginii a dus la subțierea câmpului alb, eventuala predominanță a acestuia afectând respirația versurilor. Cu Poemele trăind între Schița de autoportret din deschidere și Fragmentele critice și epistolare din partea a treia, ultimă, și una și celelalte tipărite pe hârtie foarte fină, albă, în vreme ce hârtia poemelor, firește, tot foarte fină, are o încântătoare nuanță gri perlă (venind dinspre copertă), volumul prezintă o arhitectură și ea neîntâmplătoare. Versiu-nea franceză a cărții a fost realizată de Claudia Dumitriu și de Zaharia Macovei. Volumul este închinat memoriei lui Holley Chirot, ,,de care s-a legat definitiv destinul scrisului meu”, ,,neuitata Holley Chirot, pictorița americană, care a împodobit, cu lucrările ei neobișnuite, trei dintre cărțile mele: prima, apărută în Franța (din inițiativa ei), purtând gravura Masca profetului pe copertă, iar în tirajul de lux una specială, detașabilă, imprimată de artistă pe hârtie fabricată chiar de ea, a doua, editată în SUA, decorată cu alte opt gravuri sugestive și, a treia, tipărită în România și purtând în interior doar un delicat desen, iar pe copertă aceeași acuarelă fantastă, în culorile ei originale, fotografiată alb-negru la ediția de la Washington”. Copertele acestor trei cărți plus a celei de a patra, cu o reproducere după lucrarea lui Ion Irimescu ,,Clepsidră IV” (în interior cu ilustrații după pictură pe sticlă de Fudako Kodama) sunt reluate pe manșetele volumului de acum. Ele spun două lucruri esențiale despre cărțile poetei Adela Popescu. Toate au același titlu, Între noi – timpul (,,Dacă l-aș schimba, aș avea sentimentul că mi-aș schimba propriul nume, că aș împrumuta o altă existență”) și fiecare încorporează poemele cărții precedente, astfel că prima, apărută la Paris, în 1975, numără 15, a doua, la Washington, 1992 (cu traduceri în șapte limbi străine, o premieră în lirica românească), 25, a treia, în 1998, la București, 53, iar a patra, în 2003, la Tokyo (prima carte a unui poet român în japoneză), 72 de poeme, cea de față conținând, cum anunță și subtitlul, 99 de poeme. Așa cum fiecare carte a fost lucrată cu minuțiozitate și talent de orfevrier, tot de orfevrărie, de arta punerii în valoare a pietrelor prețioase, ține și lirica Adelei Popescu. Deoarece ne-a onorat paginile de Literatură și Artă din ,,Crai nou” Suceava cu mai multe poeme în premieră, ca realizator al paginilor cunosc bine această nevoie de perfecțiune a autoarei, nu o dată intervenind telefonic pentru a schimba un vers, un cuvânt, și sunt sigură că, la ,,România literară”, revista cărora le încredința preferențial, scriitorul Gabriel Dimisianu, în calitate de director-adjunct al publicației, i-a cunoscut, de asemenea, revenirile, întotdeauna inspirate. Reluarea poemelor vechi lângă altele, nemaipublicate, recente, mizează pe de o parte pe senzația de noutate iscată la fiecare recitire de poezia bună, iar pe de alta pe contextul altfel, prin îmbogățirea ansamblului, dar și prin alte alăturări, care continuă însă să păstreze ritmul deal-vale urmărit de autoare. Deși pare extindere, orice carte nouă a Adelei Popescu, inclusiv cea de acum, este adâncire, limpezire a tematicii și a manierei de abordare, de tratare. Este, desigur, mai întâi timpul, care stă între noi și înaintași și care poate să ajungă să fie, distanță, ,,geam”, între noi și tovarășul de drum-omul iubit. Mai ales acest timp o obsedează pe Adela Popescu, premonitoriu încă din ,,Cântec de dragoste”, acest timp care apare, cu toată împotrivirea ființei noastre omenești (,,Proptește bine poarta către timp”, „Duh rău”), și care separă, ,,căci cerul covârșit de zbor / foșnește /și-o lebădă /întâia /va cădea /ca fusul /răsucindu-se din stol… /Poate a ta va fi, /poate a mea…”. Separă, dar nu desparte: ,,Și te iubesc acum când nu mai am /cuvinte norocoase să te cheme, /când între noi stă timpul ca un geam /și ne privim tăcuți /ca în portrete…” (,,Între noi – timpul”). Este apoi dragostea, iubirea vieții, niciodată clamată, niciodată spectacol, trăită cu gingășie și intimitate și în anii lor împreună (cine i-a cunoscut pe Adela Popescu și George Muntean știe despre ce vorbesc) și tot astfel mărturisită poetic (,,Dar n-am știut iubirea / s-o travestim și nici /s-o tulburăm în vaste feerii… /Rămânem dar, de-a pururi, /aceleași inimi mici / și stingheriți în haine /prea mari pentru copii” – ,,Ne trebuia un teatru în fiecare zi”). Și care îi prilejuiește Adelei Popescu memorabila ,,Împăcare”: ,,Spate în spate, /strâns lipiți, /prin nisipul umed, /în beznă, /îm-presurați de marele frig… //Spate în spate, /pentru un strop /de căldură, /într-o ultimă șansă, /mai adevărată /decât îmbrățișarea…” Sentimentul are clipe de putere asupra timpului, ,,O, timp oprit, când elefanții mării /se îmblânzeau călcând pe trupul gol…” (,,Strigăt”), dar în final iubirea însăși este purtătoare de timp: ,,Și ești cutremurul năprasnic /ce nu-mi îngăduie zăbavă /și-mi scutură prea mândru pomul /cu toate fructele în iarbă…” (,,Aripă”). Sau: ,,Veneai spre mine singur /și neoprit /ca iarba /…/Și te-așteptam supusă /și fără de tăgadă /și mă zideai, cu fiecare pas, /în pământ.” Alături de timp și dragoste, dominante, țara/neamul este o temă care se reține: ,,Dar mi-e patria de miere /urșii o-nconjoară roată –(,,Mândrie”). Sau: ,,Mai ai porți de închinat? – /neam al meu fărâmițat… //Mai ai traistă de cerșit – /neam de vremuri urgisit… //Mai ai glas? Mai ai cărare? – /neam al meu plătind ho-tare… //Tot n-ai învățat să mori? – /neam al meu de domnitori…” (,,De profundis”) Și poezia, și cuvântul scriu unele din poemele Adelei Popescu. Istoria poeziei este istoria perlei: ,,Poezie, /Sfântă poezie – /Te-am purtat în gând, /ca-ntr-un marsupiu, /până la deplina maturare.” (,,Invocație”). Cuvintelor ei le repugnă falsitatea, constrângerile, macularea, ,,cer puritatea lor de heruvimi” (,,S-au săturat cuvintele”). Raportat la lirica Adelei Popescu, ,,Creion” poate fi simțit ca o mărturisire despre nașterea poeziei, dar și un soi de artă poetică în relația cu cititorul, în ființa căruia poemul trebuie într-un târziu să explodeze, să lucreze și după lectură până la revelație: ,,Să fii enigmă /cum e fătu-n pântec – /și brusc, explozia luminii /și țipătul /intrării în cunoașteri!” Într-adevăr, multe din cele 99 de poeme (72, 53) sunt expresii lirice ale unor stări sufletești, dar au o și o anume aparență epică, enigmatică. ,,Explozia” nu e a dezlegării enigmei induse de acest fir epic, ci revelația stării sufletești topită în poem, cel mai adesea din extraordinarul evantai generat de timp și de iubire, dar nu numai, precum această splendidă ,,Vecernie”: ,,Ca umbra, o sutană /sub ziduri se strecoară /și prin văzduh /ne umple, cu toaca, înserarea. //Treaz, /ochiul sfânt al turlei înalte /se rotește, /biserica se-nfoaie ca pasărea /și crește /să ne cuprindă, cloșcă, /sub crugul ei de piatră. //Intrăm ca la căldură, /strânși în devălmășire, /neliniștiți o vreme /și cumințiți, /deodată.” Nu rareori descoperim aluzii culte, câte o dată sonuri care fac trimitere la creații cunoscute, la maniera folclorică, dar Adela Popescu este mai ales poeta versului simplu, cu cât mai limpede cu atât mai dezvăluitor de adâncimi, a gândului rostit cu inima, a unei pasionalități spiritualizate, a unei înțelepciuni melancolice: ,,Despre sânge, întreabă inima. /Despre aer, întreabă plămânii. /Despre pământ, întreabă tălpile. /Despre frumusețe, /întreabă cerul. //Dar niciodată nu vei prinde timpul /când vor răspunde…” (,,Sfinx”) Modul în care își concepe fiecare carte, ca și drumul dintre naștere și moarte, ,,un șir de depuneri primordiale, pe care nu le elimină, ci le omologhează testamentar”, face din Între noi – timpul. 99 de poeme / Entre nous – le temps. 99 poèmes, Editura Anima, București, 2010, și la propriu cartea cărților și cartea vieții acestei poete singulare care este Adela Popescu. Nu este însă o carte închisă: iată, chiar în această pagină publicăm poemul 100, din ceea ce va fi următoarea Între noi – timpul. Pentru că trăind durerea sfâșietoare a căderii primei lebede, ,,ca fusul /răsucindu-se din stol…”, poeta rămâne legată de poezie, deoarece ,,nelegat de ceva nu se poate trăi pe pământ…”