D’ale politicii (80)

– Un dicționar… alternativ –

 

Abținere. Rareori am întâlnit o abordare mai ciudată și interesantă a femeii și feminității ca în rândurile următoare. Acestea aparțin remarcabilului „scriitor blestemat” L. F. Celine: „Mi-au plăcut mereu femeile frumoase și lesbiene. Plăcute privirii, fără a mă obosi cu apelurile lor sexuale”. Originală în mărturisirea citată mi se pare ideea refuzului clasicului misoginism manierist, născut din dezamăgire și trădare. Femeia nu e privită ca un bibelou, ca o operă de artă neînsuflețită: ei i se conferă ca marker împlinitor al delicatei ei frumuseți calina homosexualitate feminină, această dezmierdare caldă și discretă în cerc închis, un soi de autodescoperire, de autosatisfacere. În vreme ce i se refuză „obligația” de a se face remarcată, de se împlini exclusiv prin supunerea ei milenară falusului discre-ționar și dominant. Sigur, la final, dilema rămâne, ea însăși incitantă: să vedem în confesiunea fascinantului scriitor francez semnul visatei „eliberări” a femeii (prin plăcere esențial sterilă, amăgitoare) de porunca rutului primordial, normat sever și umilitor de morală și tradiție? Ori să deplângem spulberarea mitului ce cheamă la regăsirea androginului originar, posibilă doar prin fuziunea de arc electric megavoltaic a bărbatului și femeii? Chiar dacă această fuziune poate transforma totul în cenușă și rareori în diamant… Barbă. Semn de masculinitate (Romulus Vulpescu descrie, într-o poezie de tinerețe, jenat – eu aș crede că flatat, dar respect textul – cum observase, lâncezind într-o cafenea din Tg. Mureș, că „localnicele văd în barba-mi un semn de prăsilă”). Dar pilozitatea a fost mereu și un important, vizibil „brand” social, de putere. Salvat – și onorat ulterior la curtea imperială – de pedeapsa turcească prin ascunderea sa în caleașca țarinei după dezastrul de la Stănilești, Dimitrie Cantemir va fi singurul curtean care avea drept să poarte barbă și caftan, într-o vreme în care absolut toată floarea boierimii ruse trebuia să se conformeze ordinului reformatorului țar Petru: de mâine tăiați bărbile și vă îmbrăcați „nemțește”! Să nu uităm că de la această cruntă poruncă de „new fashion” ne-au venit în țară lipovenii, numiți, pe merit, în vremea construcției comu-niste, pentru eficiența lor în materie de săpături, „excavatoarele cu barbă”. Se cuvine să recunoaștem aici că strămoșii pribegiților lipoveni au fost, politic și religios, ceea ce azi numim niște refuznici. Un soi de premergători ai miș-cării „hippy” – și ei exprimându-și contestația socială prin bărbi și plete rebele… Reve-nind la exilatul Cantemir, el și-a ras barba și a lepădat to-tuși de bună voie anteriul, cu speranța de a i-o impune lui Petru pe Maria, fiica preferată. În nădejdea secretă că odată cu această însoțire erotică (iar Maria chiar va deveni amanta iubită și admirată de Petru), prințul moldovean își va redobândi tronul de la Iași. Doar că vigilenta nevastă imperi-ală – și fostă servitoare – Elisabeta va veghea cu succes ca impostoarea moldoveancă să nu-i strice planurile dinastice. Ajungând – de frica frumoasei și cultei Maria, cred unii, din pricina unei nefaste iubiri a ei cu un mai june nobil, după alte surse – până la asasinarea ce-lui ce o scosese din noroi și o așezase pe tronul Rusiei. Cravată. Un „pașaport” ieftin, înșelător, deoarece este accesibil oricărui prost. Dacă. Manieră discutabilă – deși seducătoare – de a rescrie istoria, sintetizată în sintagma engleză „what if?”, deși inventatorul acestui joc intelectual este filosoful francez Renouvier: oare cum ar fi arătat lumea de azi dacă Împăratul Constantin nu s-ar fi convertit la creștinism ori dacă Napoleon ar fi fost învingător la Waterloo? O serie de recente cărți dezvoltă o ipoteză născută dintr-un grav complex mintal național francez: capitularea prea rapidă în fața lui Hitler. Una din aceste lucrări, datorată unui specialist în jocuri de simulare și unui in-formatician, analizează urmările unui scenariu conform căruia Petain ar fi fost arestat de colegii săi de guvern, iar de Gaulle, devenit șef al armatei, ar fi continuat războiul cu nemții, stabilindu-și baza în nordul Africii. Analiștii consideră că astfel de „exerciții” sunt foarte utile în demersul aferent măsurării eficienței și răspunderii decidenților politici în diferite etape istorice. Poate acest gen de „game” ar fi binevenit și la noi, pentru o corectă evaluare a prestației celor care ne conduc din 1990 încoace: ce-ar fi fost dacă minerii n-ar fi răvășit în două rânduri Bucureștiul, dacă Geoană l-ar fi învins pe Băsescu etc., etc. Frecvențe. Ce legătură ar putea exista între frecventarea școlii primare și frecvența raporturilor sexuale ale părinților elevilor? Una directă: un studiu relevă că 78 la sută din cuplurile franceze având copii de vârstă școlară regretă apariția legii din septembrie 2008 care a interzis desfășurarea de cursuri sâmbăta dimineața, deoarece prezența micuților acasă îi privează de delicioasele clipe de intimitate din prag de weekend. Bieții părinți frustrați: probabil că vor deveni fani ai prăfuitului slogan leninist: învățați, învățați, învățați. Invers. „Se spune că nu există iubiri fericite. În realitate e invers: nu există iubiri nefericite, fie ele și fericite doar pentru o zi.” (Jean-Paul Belmondo în „A bout du souffle”, 1960) Limbi. Spre deosebire de cunnilingus, care este un act preponderent sexual, analin-gus rămâne un act preponderent… politic. Modă. Moda trece, curba unui șold rotund rămâne… Pa! „Tu ești un afront ambulant pentru orice femeie. Așa că, la revedere!” ( Meg Ryan în „Când Harry o întâlnește pe Sally”, 1989).