Un fost președinte, băgat în istorie de ortacii răsăditori de rozacee în Piața Universității, le bătea deunăzi obrazul celor „de la butoane” că s-ar fi abătut de la spiritul democratic. Bietul! Se îmbăta cu apă rece. Să fi fost așa ceva vreodată pe Podul Mogoșoaiei? Greu de crezut. Cu ce se va fi mâncând? Va fi fiind spiritul ăsta la fel de întortocheat ca linia comunismului de pe care sărea locomotiva ideologică după cum bătea crivățul moscovit? Instaurarea unui atare spirit ar fi devenit eveniment epocal și s-ar fi scris în presă. Din păcate, n-a fost cazul.
Dar ideea merită discutată. Fiindcă spiritul democratic ține de un mod complicat de organizare a regimului, de cultură, de civilizație politică, iar acestea se învață la școală. Din cărți. Cărțile fiind prea multe, grele de înțelesuri, iar școala, rușinoasă de la anumite vârste, mai toți politicii noștri ard etapele, sărind direct în înaltele jilțuri. Atât de înalte, că ne văd pe noi, poporenii, mici de tot. Insignifianți. De aceea, le cășunează mereu să simplifice toată poli(to)loghia, să o înlocuiască pe nepusă masă cu regula de trei simple: „puterea sunt eu”. Nu vă grăbiți. Chestia asta nu le vine de la Regele Soare, cum ar fi normal, ci de la pohta bolnavă de mărire ce-o pohtesc. Bagajul lor ideologico-politrucic e unul sărăcăcios, de criză. Dar se pricep de minune să fure cloșca de pe ouă fără să cârâie, să facă din cal măgar și viceversa, să ia de nevastă o cocotă bătrână zicând prostimii că e fecioară, să semnalizeze dreapta, la modă, și s-o cotilească la stânga după voturi, să-și facă parte din partea noastră, ca Ilie cel cu Pălărie, adică din pușculița bugetară. Curtează pe față frumoasa și atotpromițătoarea zână a democrației, dar pe din dos aleargă la bordel. Nu e vorba de Casa de Piatră. Măcar acolo ar fi putut învăța să facă un ban cinstit.
Pe deasupra, câțiva sociologi, fie străini, fie de-ai noștri, scăpați ca prin minune de atacuri energetice mov ale unor mame Omide balaoacheșe siberiano-căzăcești, bagă otova politichia românească în oala culturii politice parohiale. Ca pe vremea lui Moș Ion Roată. Însă fără unire. Motivul? N-au aflat pe teren urme de interes național, nici vestigii ale fostelor agende publice puse în operă, ci politici de trib, de gașcă, de clan, de baroni, moguli și alte bâzdâganii ținute zălog din întunecatele zile ale lui Papură Vodă. Aleșii, funcționărimea, șefimea se întroloacă în oști opuse, ai noștri și ai lor, iar schimbarea steagului e categorisită drept trădare. Ca la război. Războiul multimilenar al nimicniciei valahe. Pentru plătitorii de biruri se mizează în continuare pe pasivitate, propovăduindu-ni-se ascultarea, supunerea, adică o vasalizare a comunităților locale, tot mai dependente de umorile pixului baronesc. Trebuie să jucăm toți după străvechiul adagiu, „un partid avem și-o țară”. Atâta țin minte de la învățământul politic de altădată, atâta fac. Bineînțeles că fondul acesta al creșterii autorității centrale e ascuns sub hlamida țipător colorată a modernizării statului, a reformei administrative, a organizării neapărat „superioare” a vieții sociale în beneficiul tuturor… Paște murgule iarbă verde.
Or spiritul democratic presupune încredere, cultură participativă, educarea civismului, dezbărarea de vetustul paternalism, stimulat cu pomeni și mită electorale. Ar fi trebuit să fim deprinși cu regulile democratice, educați în spirit civic, să avem inițiative, să ne hotărâm singuri viitorul, să luăm împreună decizii curajoase, să ne asumăm prezentul alături de comunitate sau măcar să fim conștienți de importanța actului votării. Or despre acestea se bate apa-n piuă zi și noapte la talk-show-uri încrâncenat-vitejești, semn că nu se vor pune-n operă veci-pururi. Se feresc ca nefârtatul de tămâie să prevadă asemenea programe pentru adulți, ca nu cumva, Doamne ferește, să ne înțelepțim prea tare și să piardă Măriile Lor sufragiile.
Așadar, spiritul democratic nu ține numai de arta democrației și de libertățile individuale, ci și de morală. Și „unde nu e morală, vasăzică…” dăm de nenea Iancu, cel ce, iată, nu se poate hodini nici azi în câmp cu verdeață.
O altă sursa a răului e (ne)democrația internă de partid. Împricinații se laudă că ar fi cal bălan, numai că înhamă la căruță aceeași mârțoagă răpciugoasă. De la ea s-au molipsit și instituțiile, organele, agențiile de stat. Fiecare mahăr vine în partid cu ce are mai trebuincios, comilitoni, parteneri de afaceri, rude, cu echipa de zgomote, adică de șantaj, cu tribul său de cumetri și nași. Cârdașii execută fără crâcnire poruncile căpeteniei, se constituie în grup de presiune, se fac stăpâni pe întreg partidul, cu tot cu doctrina uitată prin sertare prăfuite. Negocieri la lumina zilei? Mai bine târguială. Pe sub mese. Pe după colțuri. Ce-mi dai ca să-ți dau. Când pun la cale mătrășirea cuiva, tratativele se duc la budă. Dacă desaga cu funcții se golește, se mută la altă formațiune, mai cu seamă la putere. Să aibă și pâinea, și cuțitul. Până rad tot. Însă asta n-ar recunoaște-o, să-i pici cu ceară. Să se fi interesat cineva de spiritul democratic ori de alt spirit, în afara celui scoțian, și nu s-a auzit până acum?
Tevatura de mai sus dă în clocot la câștigarea alegerilor. Atunci, cârdășia de partid se cațără în instituțiile hărăzite prin algoritm, iar subordonații și-i aleg doar dintre oamenii proprii, loiali până la slugărnicie, buni executanți, verificați în timp. Yankeii le zic yesmeni. Nu-i întreabă nimeni de profesionalism ori de expertiză, chit că pe contribuabili îi va ustura spinarea. La scadență, vor da vina pe dama Politică, pe moșteniri. Ca apoi s-o ia de la capăt. Numai spiritul democratic rămâne vorbă degeaba.
Comentarii