Fibra textilă a însoțit din timpuri imemoriale ființa umană, fie în diferite obiecte de folosință domestică, fie în chip de accesoriu vestimentar, de podoabă sau de ornament ambiental. Este, alături de ceramică, unul din cele mai dăinuitoare elemente materiale, care au acompaniat și au definit epoci întregi de cultură și civilizație.
Și aceasta, grație calităților naturale ale materialului, între care căldura tactilității și flexibilitatea la prelucrare sunt determinante, până și astăzi, în opțiunile noastre de a accepta fibrele textile printre utilitățile indispensabile ale existenței noastre.
Lucia Pușcașu este o practicantă înveterată și virtuoză a mlădierii iscusite a ițelor și a firelor de lână colorată în compoziții parietale alternând între solemnitatea maiestuoasă a viziunii și a gesticulației monumentale și eseistica intimistă, de un rafinat lirism, din suitele ei miniaturale. Este una dintre maestrele recunoscute și statornic atașată de tehnica tapiseriei hautelisse. Chiar dacă adesea se răsfață la șevalet în empireul eclatantelor exerciții picturale sau în spontaneele și evanescentele reprize grafice, încărcate de eleganță ori tensiune gestuală, dar și de sensibilă savoare cromatică – voită și meșteșugită cochetărie de complementarități aptitudinale-profesionale, strict necesare, în fond, care se regăsesc cu prisosință, de altfel, în tot ceea ce artista imaginează și transpune apoi cu îndoit temei în creațiile sale predilecte: tapiseriile de lână colorată (înnobilate, în cazul miniaturilor, de verva ludică a ornamenticii brodate în vârf de ac).
Întreaga și laborioasa carieră artistică a Luciei Pușcașu orbitează de aproape un sfert de secol în fascinantul univers al firului de lână colorată, strunit să urzească, în cadratura procustiană a gherghefului, forme, imagini, plăsmuiri ale minții, ochiului și mânii artistei, menite să ne îmbie și să ne înfioare simțurile.
Frenezia și dăruirea pasionată cu care se apleacă asupra visării ei poetice și bucuria lucrului în sine se cuvin percepute laolaltă ca o cale niciodată finită spre desăvârșire. Un ideal estetic și moral, totodată, din care se naște, cu fiecare operă plămădită cu mistuitoare trudă și credință, miracolul cunoașterii sinelui și a toate cele ce îl înconjoară.
Este crezul, dar și imboldul mărturisit al artistei, pe care întreaga sa creație de până azi le ilustrează și ni le transmite cu prisosință, dar și cu o franchețe a rostirii plastice atât de măiestrit și de convingător inoculată în sensibilul palpit al firului de lână!
Ceea ce particularizează viziunea plastică și, în general, întreaga anvelopă poetică a tapiseriilor semnate de Lucia Pușcașu, în ansamblul creațiilor de gen din arta noastră contemporană, este picturalitatea neechivocă a compozițiilor sale. Atribut detectabil atât în lucrările de amploare, cât și în cele mai multe dintre mini-tapiseriile expuse îndeosebi în cadrul „personalelor” din ultimii cinci ani. Această distincție este vădită mai cu seamă în sintetismul elaborat al expresiei cromatice din lucrările cu tematică peisajeră și în alegoriile cu subiect botanic (a se vedea: „Poarta norilor”; „Templul albastru”; „Copacul”; „Poartă gri”; „Oameni în deșert”; „Dansul lunii”; ciclul Anotimpurilor).
Întregul eșafodaj compozițional este susținut, însă, de rigoarea carteziană și eleganța austeră, aproape sculpturală, a desenului, ce conferă formelor pregnanță senzorială și contur identitar recognoscibil. Remarcabilă este, în acest sens, și maniera în care artista își arhitecturează compozițional lucrările din această categorie, fapt ce trădează intenția de a îmbogăți gama de mijloace de expresie ale tapiseriei cu artificii și elemente structurale preluate din arsenalul picturii și al graficii. Acestea din urmă, vizibil și pedant insertate în compozițiile cu tematică antropomorfă, precum Nudurile și suitele de Balerine, Lecții de dans, Dansuri și Ritmuri.
Este și o modalitate de adecvare a imaginii la încărcătura ei simbolică și semnificativă, dar și un eficient mijloc plastic și optic de a smulge forma din inerția ei stenică, rece, statuară, sporindu-i, prin alertețea accentelor și volutelor grafice, tonicitatea senzuală și expresivitatea spectaculară.
Toate aceste remarci distinctive conferă tapiseriilor Luciei Pușcașu o notă aparte. Libertățile ce și le îngăduie în plan stilistic și tehnic, ori în privința limbajului, prin alternanțele tonale folosite, prin suculența ori transparența opțiunilor sale cromatice, la care trebuie adăugată apetența ei ludică de a imprima o anumită tensiune cinematică imaginii prin subtile arabescuri sau truculențe grafice, care scot formele din rigiditatea lor extatică, nu fac decât să însuflețească, o dată în plus, contemplarea și percepția vizuală.
Tapiseria pare că își abandonează astfel, pe moment, vocația originară, ce a consacrat-o în memoria vizuală a umanității, de podoabă ornamentală. Ea nu mai este, astfel, concepută și amendată stilistic cu „artificii” împrumutate din alte arte surori, un simplu (deși, plin de noblețe!) accesoriu decorativ, ci tinde spre condiția mai complexă și mai versatilă a „scenografiilor” ambientale sau a polipticurilor tematizate și serialiste, atât de natural încorporate în filosofia noilor arhitecturi și habitate ale contemporaneității.
Tapiseriile Luciei Pușcașu, prin respectul exemplar, aproape canonic, cu care mânuiește tehnicile tradiționale ale meșteșugului, dar mai ales prin lipsa oricărei rețineri de a-și înnoi limbajul, instrumentarul și viziunea plastică, prin modernitatea flexibilă și „bine temperată” cu care relaționează sincretic cu celelalte arte, răspund – în substanța lor ideatică și în abordarea rațională și, deopotrivă, sensibilă a realității pe care o sublimează și căreia, finalmente, i se a-dresează – imperativelor acestui timp și ale acestei lumi.
Așa cum ni se dezvăluie astăzi, creația Luciei Pușcașu, îndeosebi cea din domeniul artelor textile, este exponențială, prin conținutul ei problematic și prin valoarea ei estetică și axiologică, pentru ansamblul artei noastre contemporane. Ea este, totodată, și o remarcabilă pledoarie pentru probitate și continuitate în asumarea responsabilă, în planul propriei creații, a marii tradiții moștenite, ca și a tendințelor novatoare, ce se manifestă în câmpul artelor vizuale.
Comentarii