Azi, așadar, câte ceva, fain, din armeanul acesta longeviv (și cu ceva pârnaie politică), ilustru coleg de generație (și amiciții) cu mai băftoșii: Cioran-Eliade-Ionesco. Două, trei puncte… Și de restu’ virgule…
Viața noastră
e păcat ?!
Viața noastră e păcat. Metafizica, erezie. Orice am face, acțiunea e insuficientă. E poate frumos ca, plecând de la afirmarea iraționalului, să raționăm logic, arhitectural. Orice giumbușlucărie, orice stupiditate, orice libertate – îndreptățite. Scremerea noastră, dialectica noastră: moft. Mai prețioasă decât orice distincție logică, decât orice subtilitate, simpla afirmație de credință a omului. În acest caz ordinea se impune, iar tu renaști din ea. (Arșavir, Jurnal)
Și tot Arșavir (despre amicul cărturar de la Fălticeni): Într-o noapte albă – acum câtva timp – mi-am amintit figura subțiată, gălbejită a lui Eugen Lovinescu, ale cărui straie se cam scurgeau pe el după ieșirea din spital. Era în preajma morții. Își făcea zilnica lui plimbare. Umbla încet, fără țintă, prin forfota capitalei. Se oprise îndelung în fața librăriei Cioflec. Singur, cu privirea pierdută, îngândurat, de-o sfâșietoare tristețe. M-am oprit în fața Cercului Militar și l-am urmărit multă vreme, cât a stat – și a stat mult –, parcă rătăcit, în colțul din fața librăriei, contemplând lumea asta agitată care se foia în jurul lui. Încremenise ca o statuie în mijlocul acestei lumi, poate cu gândul la despărțirea apropiată de ea, precum și la cancerul care-l măcina, condamnându-l la moarte. (Toți suntem – în orice moment – condamnați la moarte, dar parcă mai apăsătoare, mai dureroasă e condamnarea pentru o conștiință care se știe pierdută prin boala fără cruțare).
Cu simpatie, cu milă l-am privit atunci de pe trotuarul unde mă oprisem, pironindu-mi ochii asupra acestei rămășițe pieritoare a lui Eugen Lovinescu, care, de pe celălalt trotuar, parcă-mi spunea că viața pentru el a încetat de a avea vreun rost, că se simte iremediabil singur în fața unei morți de neocolit…
Comentarii