Fără îndoială, nu suntem eroi. Nici Gheorghe Parascan, nici Victor Micu, nici Constantin Ștefuriuc, Ștefan Ursachi, Carmina și Luca Manolache sau Valentin Milici – toți urcați definitiv la “Pacea” – nu și-au revendicat acest titlu după 23 decembrie 1989. Nici toți ceilalți care au fost și mai suntem la bucovinește botezatul (în plin “război”) “Crai nou”…
Mai toată presa românească a simțit în după-amiaza lui 22 că lucrurile căpătaseră o turnură ireversibilă. Flerul jurnalistului? Puțini au așteptat încă o zi pentru a recunoaște noua realitate.
Tagma aceasta, atât de respectată, dar și (în ultima vreme) de hulită, tagma condeierilor, înțelesese că realitatea (nu cea socialistă) devenise imposibil de ignorat. Perpetuarea minciunii era de asemenea imposibilă. La București, Sibiu și în alte atâtea locuri mureau oameni, de la balcoanele “partidului” se vorbea despre libertate; rotativele nu puteau să ignore ce se întâmpla. Chiar dacă Ceaușescu nu murise, chiar dacă cineva ucidea revoluționari, chiar dacă forțe binecunoscute întrevedeau rezistența regimului și crunta lui răzbunare după posibila restaurație, chiar dacă cei de-acasă îți spuneau că, ferească Dumnezeu, e prea mare rezistența regimului pentru ca strada să nu poată fi învinsă…
Comentarii